Văd cuptorul rânjind și dogoarea i-o simt, Dar mai sper că va trece pe-alături, cumva, Însă... nu, m-a sorbit în al său labirint Și mă arde cumplit și încep a striga.
Vreun răspuns? Nicidecum. Cerul tace, închis, Când eu țip rugăciuni împletind decibeli, Și, strivit, plâng icnit, ascultând interzis Cum genunchii îmi plâng, sărutând pardoseli.
Doamne, poate greșesc, dar vital e să știu Unde ești și de ce nu-mi răspunzi când Te chem, Din atâtea m-ai scos, Dumnezeul meu viu, Iar acum Te ascunzi când și oasele-mi gem.
Iar tăcere? O, nu! Dar încep să-nțeleg Că-s aici, încercat, pe-al durerii ostrov Pentru proba de foc, căutând să mă-ncheg, Și că-n viață mi-ai pus o fărâmă de... Iov.
Regândesc ce-am rostit și îmi trec „pe curat” Tema grea pentru azi, dând speranței contur; Aș ieși din cuptor, dar cum Tu m-ai lăsat, O să stau, dar Te rog dă-mi putere să-ndur.
Dă-mi putere să cred că-ntr-un „mâine” senin Tu m-aștepți să umblăm pe alei de cântări, Și că vasul de lut din cuptorul de... chin Iese bun pentru sfintele Tale lucrări.
Și mai dă-mi, Doamne, dă-mi și tăria să spun, La supliciul greu când în urmă privesc: Tu ești bun, Domnul meu, ești atâta de bun! Și, privind înspre cer, să mai zic: mulțumesc!
„Un val cheamă un alt val” (Ps 42:7) ar putea părea doar o frumoasă exprimare poetică, dar realitatea ei este crudă când tragediile se multiplică dureros sub cerul înnorat al vieții. Să privim cutremurându-ne: era săracă, i-a murit soțul, iar creditorul nemilos amenința să-i ia cei doi fii în robie dacă nu-și plătește datoria. Mai e nevoie de vreun val?
Această istorie o găsim în capitolul 4 al cărții biblice 2 Regi. Este zguduitoare, dar nu neobișnuită. Micii fermieri rezistau greu în anii de secetă, împrumutându-se, după care își pierdeau și puținul pământ. Mai era un pas spre dezastru: robia! Aceasta era ceva natural în plin sclavagism, iar în Israel era precis reglementată, la ei limitându-se la 6 ani, după care se scăpa de orice datorie. (Exodul, 21:2)
Dar pentru o văduvă care-și plângea durerea și își striga sărăcia și neputința, perspectiva pierderii celor doi fii, mângâierea și sprijinul ei, era îngrozitoare. Unde să se ducă? La Elisei, prorocul lui Dumnezeu. De altfel, soțul femeii fusese dintre „fiii prorocilor”, deci cunoscut lui Elisei.
A ajuns unde trebuia. Adică la întâlnirea cu atotputernicia lui Dumnezeu. Și cu dragostea Lui. Și totuși, dacă am fi asistat la scena întâlnirii femeii cu prorocul, am fi fost șocați de modul de desfășurare. Pentru că ne-am fi așteptat la un miracol imediat. Dar Elisei a început cu o întrebare: „Ce ai în casă?” (verset 2) Unde vrei să ajungi, Elisei? Dar el a continuat să prezinte planul abia după răspunsul femeii: „Un vas cu untdelemn”.
A îndemnat-o, deci, să meargă să împrumute de la vecini vase goale, „și nu puține”. Apoi să toarne din vasul ei undelemn, umplând toate celelalte vase. Femeia a făcut întocmai, mergând la sfârșit să-i spună lui Elisei cum au decurs lucrurile. Acesta a sfătuit-o să vândă uleiul, să-și plătească datoria, iar CU CE VA RĂMÂNE să trăiască ea și fiii ei.
O istorie dureroasă, dar cu un final fericit. Și asta pentru că Dumnezeu a fost invitat să scrie scenariul. Suntem uimiți de fiecare dată când urmărim intervențiile divine, și chiar dacă ne-am obișnuit cu posibilitatea rezolvării problemelor, știind că Dumnezeu este atotputernic, doza de perplexitate vine din modul de operare.
Dumnezeu putea să aleagă oricare metodă dintr-un număr care la El este infinit, dar a ales să lucreze cu… „materialul” petentului. În acest caz, al văduvei. Sunt, parcă, tot mai frecvente situațiile în care avem nevoie de astfel de intervenții. Dar e bine să reținem că trebuie să avem ceva. Măcar disponibilitatea de a conlucra cu Dumnezeu. Un ulcior care va crește miraculos. Abia apoi va veni îndemnul „Umple vasele!” Ca soluție salvatoare.
Cu iarna planetei în gânduri și-n pleoape, Și viscolul vânăt al grijii profunde Bătând la fereastra ce dă spre niciunde, Simți gongul final cum vibrează pe-aproape.
Planetă-ncotro? - țipă-n tine-ntrebarea Când vezi cum în față se cască abisul, Ai vrea să visezi, te ciupești, însă visul E totuși real, se întunecă zarea.
Nu, n-ai fi crezut să fii martor când drama Își poartă eroii spre scena finală; Lumina la rampă se stinge, și-n sală Își face loc bezna, se-aprinde doar teama.
Te biruie gerul, dar gându-ți șoptește Că este salvare, speranța e vie, Și vezi pe un drum care duce-n vecie Cum crucea uscată din deal înverzește.
Pe-acolo se urcă și, treaptă cu treaptă, Pășești, când genunchii dau muguri de rugă, Spre locul în care etern se conjugă Iubirea și pacea. Cristos te așteaptă!
N-a convocat nimeni mulţimea în pridvorul lui Solomon. Nu, n-a fost evanghelizare organizată, dar rezultatele au fost mai mult decât remarcabile. Extraordinare! Pentru că „numărul bărbaţilor credincioşi s-a ridicat aproape la cinci mii.” (Faptele apostolilor, 4:4)
Petru şi-a dovedit din nou eficienţa în predicarea Evangheliei, adică însoţirea Duhului în lucrare. Şi, totuşi, ce căutau aceşti oameni în pridvorul lui Solomon, gata să asculte o predică? Răspunsul îl găsim la poarta „Frumoasă”.
Era o zi obişnuită, potrivit relatării lui Luca, în care Petru şi Ioan se îndreptau spre Templu, la ceasul rugăciunii de după amiază.(Fapte, 3:1) La poarta Nicanor, numită şi „Frumoasă”, era un cerşetor, olog din naştere. Aici era adus „să ceară de milă de la cei ce intrau în Templu.” (v 2)
Omul a căpătat îndrăzneală, apelând la mila celor doi, atunci când a văzut „că voiau să intre în Templu”. Explicaţia e simplă: oamenii evlavioşi au şi o inimă largă. Sau ar trebui să aibă. Acesta o fi fost şi raţionamentul ologului.
Un bănuţ aruncat la picioarele lipsite de vlagă ar fi însemnat îndeplinirea unei datorii umanitare. Şi era un gest aşteptat. Dar această atitudine n-ar fi UIMIT pe nimeni, iar pridvorul lui Solomon ar fi rămas gol. Cui ai fi vorbit despre mântuirea în Isus, Petre?
Oricum, nici măcar acest bănuţ nu-l aveau. În schimb Îl aveau pe Cristos. Iar cuvintele lui reverberează până azi în inimile credincioşilor: „În Numele lui Isus Cristos din Nazaret, scoală-te şi umblă!” Şi FOSTUL olog „dintr-o săritură a fost în picioare şi a început să umble.”
Un gest frumos, dar la care oamenii se aşteaptă, pentru că- nu-i aşa?- suntem „altfel”, nu uimeşte pe nimeni şi oamenii nu pun întrebări. Deci nu aşteaptă răspunsuri. Petru şi Ioan au făcut mai mult de cât se aşteptau oamenii, şi ei plini de uimire au mers în pridvorul lui Solomon. Pentru că, răscoliţi fiind, aveau nevoie de răspunsuri.
Poate că nu vom avea niciodată eficienţa lui Petru. Sau audienţa lui. Dar putem să oferim oamenilor mai mult de cât se aşteaptă prin trăirea noastră şi oamenii vor pune întrebări. Iar răspunsurile sunt pregătite.
Atunci când ai în vedere tribuna, dorind să te adresezi publicului, e bine să treci pe la poartă. Să uimeşti oferind peste aşteptări. Ca să te asiguri că nu vei vorbi singur.
La moara lui Felix 