N-am scris de mult și simt că mă apasă
În piept nescrierea ca o apnee,
Vreau să respir prin fiece idee,
Prin orice gând eliberat de-angoasă.
În albul filei însetat mă dărui
Lăsând în urmă despletite bezne,
Și, în cuvinte-nfipt până la glezne,
La croșetarea lor pe filă stărui.
Culori mă năpădesc, în cavalcade,
Și muzica se țese din culoare,
Când oiștea o trag la Carul Mare
Scriind printre cometele nomade.
Revin cu pana printre stropi de rouă,
Printre coline, freamăte, torente,
Și flacăra trăirilor ardente
Pune în vers o voluptate nouă.
Și, totuși, n-am ajuns la împlnire
Iar căutarea încă mă sufocă,
Și în această stare echivocă
Mă luminez: n-am scris despre sfințire.
Și Celui ce m-a hăruit cu pana
Mă-nchin și-acum, cu-această poezie,
Căci scriu ce-am scris și încă voi mai scrie:
Sfințească-I-se Numele! Osana!
Simion Felix MarțianVulcan, 8 octombrie, 2015
Părea scenariu scris cu zbor candid
Pe coli de cer cu litere de soare,
Iar scena, o eternă sărbătoare,
Avea decor din sentiment torid.
Netimpul alb eterniza izvoare
Din dragostea curgând ca un fluid,
Țesând apoi, din curcubeu solid,
Aripi de zbor și flori nemuritoare.
Cu pumnii strânși m-am agățat de vis,
Strigând din răsputeri: Unde-i, Părinte,
Acest loc minunat, de nedescris?
Răspunsul a venit pe unde sfinte:
E pe pământ, iubirii circumscris,
Iar dragostea e-n voi. Și în cuvinte.
Simion Felix Marțian
Pământul propriei țări părea minat pentru Ilie. Stârnise mânia împăratului și nu mai era în siguranță nicăieri. Unde să se ducă? Și, mai ales, ce-o să mănânce? Grele întrebări. Dar vitale.
Însă Ilie Tișbitul nu era de capul lui. Era un proroc al lui Dumnezeu, și de la El aștepta răspuns. Și a venit: „Pleacă de aici(…) și ascunde-te lângă pârâul Cherit.”( 1 Împărați, 17:3) Acolo s-a dus Ilie.
Din pârâu urma să bea apă proaspătă. O comoară, în vreme de secetă. Dar siguranța lui? Iscoadele lui Ahab puteau să fie oriunde. Nu, însă, și acolo unde te ascunde Dumnezeu. Din pârâu se adăpau, cu certitudine, și sălbăticiunile din zonă. Un alt pericol. Dar nu pentru cel aflat sub protecția divină.
Cât despre mâncare, rezolvarea este și mai uimitoare: „… am poruncit corbilor să te hrănească acolo.”(v 4) La asta te-ai fi gândit, Ilie? Room-service în sălbăticie. Și încă serviciu asigurat de… corbi. Trăiește-ți uimirea, Ilie, și… poftă bună!
Așadar, acest om urmărit de iscoadele împăratului era acum în siguranță. Mai avea și apă la discreție, iar „corbii îi aduceau pâine și carne dimineața și pâine și carne seara”(v 6)
Și iată cum, într-o perioadă de criză extremă din viața lui, Ilie are tot ce-i trebuie: mâncare, apă, siguranță. Explicația este simplă: el se afla acolo unde l-a trimis Dumnezeu! Și Dumnezeu l-a însoțit cu binecuvântarea Lui.
De altfel, Isus Însuși ne învață să nu ne îngrijorăm cu privire la ce vom mânca, ce vom bea, sau cu ce ne vom îmbrăca. Pentru că, spune El, „Tatăl vostru cel ceresc știe că aveți trebuință de ele.”(Matei, 6:32)
Putem să ne bucurăm de acest „all inclusive”, fiind acolo unde ne vrea Dumnezeu. Fiind ÎN voia Lui. Acolo sunt coordonatele binecuvântării. Oferta este nelimitată. Și cu vedere spre… eternitate!
Coboară toamna storul peste gruie,
Dând negurilor frâu pocnind din bici,
Iar zilelor, din ce în ce mai mici,
Le-aprinde-n poală candela-gutuie.
Spre pomii suri cu palide tunici
Suntem atrași de candela gălbuie,
Dar și de-aroma ce spre ceruri suie
Ca din altarul unei bazilici.
Și-n miezul plin al parfumatei toamne,
Se-aprinde gândul luminos în mine:
Tu mai chemat să port mireasmă, Doamne!
Nu mă lăsa, însă, Te rog, Divine,
Să port miresme ce să mă condamne,
Ci viața mea s-aibă miros de... Tine!
Simion Felix Marțian
Siegen, 10 noiembrie, 2023
Tot aşa şi voi, tinerilor, fiţi supuşi celor bătrâni. Şi toţi în legăturile voastre să fiţi împodobiţi cu smerenie. Căci „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har”. (1 Petru, 5:5)
Când liniștea se-nchide, topindu-se în sfere,
Doar vântul mai aleargă eliberat de frâu
Și-și susură povestea prin spicele de grâu,
Dând macilor sărutul cu blânda-i adiere.
În susur cântă-n vale și undele din râu
Torcând ușor din caier fuior de netăcere,
Și-n salcie e murmur când trece-o adiere
Și-i pune cânt în frunze și-n fluierul din brâu.
Această melodie ce n-are-n timp răgaz
Aș vrea s-o simt în mine ca o-nchinare vie,
O curgere de cântec, de psalmi fără zăgaz.
De-aceea, Doamne, lasă ca Duhul să adie
Și inima-mi, cu frunza și undele din iaz,
Să murmure-ncontinuu: Divine, slavă Ție!
Simion Felix Marțian
Pe-al toamnei portativ cald, arămiu,
Stau note de... ciorchini, îmbietoare,
Dând largi acorduri simfoniei care
Vibrează viu sub cerul siniliu.
Aceste boabe înmuiate-n soare
Ideii de-a rodi se circumscriu,
Și-n palma anotimpului târziu
Revarsă gust, miresme și culoare.
Vierul vede-n mine o mlădiță
Și-așteaptă ca în viață să rodesc,
Purtând aromă-n fiece bobiță.
Așa că, peste toate, îmi doresc
Să fiu o mladă ce rămâne-n Viță,
Luându-și seva din izvor ceresc!
Simion Felix Marțian
Siegen, 27 octombrie, 2023
Toate călătoriile precedente au fost în același areal, în limitele aceleiași hărți. Călătorise, potrivit relatărilor evangheliștilor, în ținuturile unde locuiau copiii lui Israel. Și în mijlocul lor propovăduia și făcea minuni. Dar de data asta lucrurile stau altfel, iar traseul Mântuitorului este unul neobișnuit.
Plecând de la Marea Galileii, Isus „S-a dus în părțile Tirului și ale Sidonului.” (Matei, 15:21) Așa că… am putea întreba cu uimire: Ce căuta în Fenicia, pe țărmul Mediteranei? Iar răspunsul l-am găsi în acțiunile sale de acolo. Pentru că l-a abordat o femeie disperată. O femeie canaanită a cărei durere sfâșietoare era generată de starea fiicei ei.
Aceasta era bolnavă, „muncită rău de un drac”.(vers 22) Nu e greu să ne imaginăm ce era în inima mamei, vâzându-și fetița suferind. Iar la suferința ei se adăuga respingerea, excluderea din cercurile în care ar fi vrut să o vadă înflorind. Cum dorește orice părinte. Toate acestea îi erau refuzate.
Ce n-o fi încercat femeia? Cum n-o fi invocat zeitățile canaanite? Dar suferința fetei persista, iar a mamei se adâncea. De ce nu ar fi încercat și la Isus? Auzise de El și își făcuse temele. A învățat și cum să I se adreseze: „Doamne, Fiul lui David!” (vers 22)
Au urmat cele trei bariere. Mai întâi tăcerea Mântuitorului, apoi respingerea. Și la urmă, jignirea. Toate acestea nu erau decât teste ale credinței, pentru că Isus a lucrat întotdeauna cu dragoste. Și în acest caz era pregătit să procedeze la fel.
Femeia a trecut examenul cu tenacitate, determinându-L pe Isus să exclame: „O, femeie, mare este credința ta; facă-ți-se cum voiești.”(vers 28)
Versetul următor (29) ne surprinde din nou: „Isus a plecat din locurile acelea și a venit lângă Marea Galileii.” Așadar, o călătorie lungă și obositoare de la Marea Galileii la Marea Mediterană și înapoi. Fără să fi întârziat prea mult pe acolo, pentru că Evangheliile nu relatează alte fapte în afara celui menționat. Și uimirea noastră continuă: A făcut atâta drum pentru o femeie… dintre neamuri?
Și înțelegem că Dumnezeu are Schengenul Lui, spațiul iubirii nelimitate. Spațiul fără bariere politice, lingvistice sau confesionale. Este gata să ofere mângâiere celor care trec testul credinței. Pentru că în soluționarea petițiilor noastre către Dumezeu, credința este obligatorie. Isus ne-a oferit, printr-o călătorie neobișnuită, exemplul de credință al unei femei… necredincioase.
La moara lui Felix 