S-a apărat singur, dar foarte convingător. Atât de convingător, încât ar fi putut fi liber. Iar cei în fața cărora se apăra de acuzațiile iudeilor, conaționalii lui, nu erau oricine. Printre ei era procuratorul Festus, împăratul Irod Agripa II și sora acestuia, Berenice, personaj extrem de influent pe lângă împărat.
L-au ascultat, au deliberat și-au concluzionat: „Omului acestuia i s-ar fi putut da drumul, dacă n-ar fi cerut să fie judecat de cezar.” (Faptele ap. 26:32) Dar Pavel s-a folosit de dreptul său de cetățean roman, cerând să fie audiat la Roma.
Regreta, oare, această hotărâre, văzând că Agripa era convins de nevinovăția lui? Puțin probabil. Sau, mai degrabă, nu! Știa că misiunea lui era să umble, vestind Evanghelia, și acum i se ivea ocazia să călătorească la Roma fără bilet. Și cu escortă asigurată.
Așa a început călătoria lui spre Roma, o călătorie plină de peripeții. Dacă Luca, însoțitorul său, nu și-ar fi înțeles bine rolul de evanghelist, ar fi scris un roman de aventuri după această călătorie. Și-ar fi fost best-seller. Privind lucrurile în felul acesta, mă-ntreb: unde ar fi pus el punctul culminant? Eu cred că tensiunea maximă este… Dar să vedem, pe scurt, cum se derulează evenimentele.
Două sute șaptezeci și șase de pasageri s-au îmbarcat pentru Italia. Sau au fost îmbarcați, pentru că unii, la fel ca Pavel, erau întemnițați. Au navigat printre insulele grecești și au avut chiar o tentativă de oprire pentru iernat, dar și-au continuat călătoria. Apoi a venit furtuna. Dezlănțuită. Zile întregi n-au văzut soarele. Nici stelele. Doar valuri uriașe. Și lupta lor cu furtuna. Și la urmă, naufragiul.
Dar au ajuns cu viață pe insulă. Au fost bine primiți de băștinași, care i-au invitat încă de la sosire să se încălzească lângă focul de tabără. Aici mi-aș opri eu lupa, augmentând detaliile. Pentru că tensiunea crește, oricum. Pavel adună un braț de mărăcini pentru foc, și cei din jur văd cu groază cum dintre uscături iese, atrasă de căldură, o viperă, care se lipește de mâna lui. Aici ar fi putut să fie deznodământul. Dar n-a fost.
Raționamentul privitorilor îngroziți era acesta: „omul acesta trebuie să fie un ucigaș, din moment ce, chiar scăpat cu viață din naufragiu, „zeița dreptății” îl urmărește, să-l omoare. Atât i-a fost.” Oare?-am spune noi. Dar și Pavel, care știa unde l-a trimis Dumnezeu. Și, sigur pe sine, cu siguranța pe care i-o da Cel în care și-a pus încrederea, a scuturat vipera în foc.
Privitorii așteptau să vadă rezultatul mușcăturii și, pentru că nu se întâmpla nimic, au schimbat „încadrarea” apostolului: e un zeu! Hotărâți-vă, oameni buni! E un ucigaș sau un zeu? Nu e nici una nici alta. E omul lui Dumnezeu. Un om căruia Dumnezeu i-a vorbit și l-a asigurat că va scăpa cu viață. Un om cu care Dumnezeu avea de lucrat. Și, cu un astfel de statut, circumstanțele potrivnice nu-l pot afecta.
Ai un drum trasat de Dumnezeu? Ai o țintă pe care El ți-a propus-o? Atunci, călătorie plăcută!
Furtuni? Fii liniștit! Naufragii? Ești în siguranță! Vipere? Puterea lui Dumnezeu se va vedea în tine, iar cei care te cred un ticălos vor vedea că ești copilul lui Dumnezeu. Luminos.
În amonte de azi, în amonte de ieri, Undeva în trecut digul urii s-a rupt, Năvălind peste noi din al vieţii abrupt Un puhoi de venin şi scrâşnite dureri.
Mă complac inundat, te complaci inundat, Şi cu foc în priviri împroşcăm vitriol, Iar sub paşii pierduţi ne aşternem nămol, Am uitat cât de bun e terenul uscat.
Ne-nţărcaţi, ne hrănesc buletine de ştiri, Şi, sorbind cu nesaţ, ne trezim amorsaţi, Explodăm prea uşor, căutând vinovaţi, Sau vedem circumspecţi peste tot uneltiri.
Într-un astfel de trai nu-i nimic de folos, Ruginim dureros scârţâind agasant, Dar avem pentru altfel de viaţă garant, Pentru pace, senin şi iubire: Cristos!
Să-nvăţăm să iubim dând lăstari către cer, Să-nflorim oferind printre zâmbete flori Şi planeta întregă, din zori până-n...zori Va zâmbi cu-al iubirii divin Mesager.
Văzul este simțul cu ajutorul căruia percepem imagini. Dar asta nu înseamnă că suportăm cu stoicism asaltul imaginilor asupra ochilor, ferestrele sufletului. Nicidecum, căci avem posibilitatea să căutăm imagini, să le triem, având preferințe.
Dorim adesea să vedem anumite imagini, și atunci când între noi și ele se interpun obstacole, fie le înlăturăm, fie ne schimbăm poziția. La stânga sau la dreapta. În față sau în spate. În jos sau… în sus. Da, să ne înălțăm.
Pentru lărgirea perspectivei este nevoie de puncte de observare aflate la înălțime. Cum ar fi balcoanele sălilor de spectacol, sau terasele unor turnuri din orașe cu potențial turistic. Iar în mijlocul naturii avem puncte de belvedere, de unde ne săturăm privirea cu imaginile căutate.
Într-o astfel de situație era Zacheu, vameșul despre care ne scrie evanghelistul Luca. Isus din Nazaret intrase în cetatea lor, în strălucitorul Ierihon. Și nu doar că se vorbea mult despre minunile pe care Învățătorul le făcuse în diferite locuri, dar chiar la intrarea în cetate i-a dat vedere fiului lui Timeu, un orb din naștere. Concetățeanul lor. Și Zacheu dorea să-L vadă.
Nu era doar curiozitate. Aceasta poate fi satisfăcută sau anihilată. Era mai mult, în cazul său. Trebuia să-L vadă! Iar cei din jurul lui constituiau obstacole. Cu cât ești mai mic, obstacolele sunt mai numeroase. Dar soluții există. Perspectiva lui s-a lărgit dintr-un pom. Și a văzut. Sau, mai degrabă, L-a văzut. Rezultatul? Mântuirea a intrat în casa lui.
Dacă nu-L vezi din locul în care ești, sau ai o imagine deformată, schimbă-ți poziția. Chiar dacă le vei părea caraghios celor din jur. Celor care, de fapt, te-au împiedicat să vezi. Dacă e nevoie să te înalți pentru asta, fă-o. Soluția care s-a dovedit potrivită în cazul lui Zacheu nu și-a pierdut valabilitatea. Este învățătura Bibliei.
Căci dacă Îl cunoști pe Mântuitor doar din zvonuri, nu e suficient. Caută locul potrivit din care să-L vezi. El va remaraca tenacitatea ta și îți va fi oaspete. Va intra la tine însoțit de… mântuirea Lui. Pentru aceasta merită să înfrunți oprobriul celor care îți închid perspectiva. Prețul nu e prea mare.
