Văzduhu’i plin de strune de argint, Din care curg neîncetat colinde Pe raza lunii prinsă- n hiacint Şi, din al veşniciei labirint, Istoria ascultă şi se-aprinde.
Simte venind din zorii ei fiori Pe imemoriale portative, Cântări de îngeri, glasuri de păstori Vibrând sub cerul nopţii până-n zori Prin ale terebinţilor ogive.
Era-nceput de ev în Betleem, Venea Dumnezeirea la Efrata Într-un demers dramatic şi suprem, Iar pământenii, într-un gest extrem, Ca primitori, I-au oferit… poiata.
A fost smerirea până la pământ, Când ieslea a îmbrăţişat Divinul Şi când, luând teluricul veşmânt, Pruncul păşea în Noul Legământ Ca să-i croiască omului destinul.
O noapte sfântă, noapte de cântări Din stele scânteind în constelaţii, O noapte ce transcende timp şi zări, Trecând prin inimi, sentimente, stări A mii şi mii de alte generaţii.
Şi cântul de atunci, astăzi colind, Îmi reaprinde dorul de Efrata Şi, către ieslea de atunci privind, Vreau acest dor fierbinte-n stih să-l prind, Din care să vibreze: Maranata!
Doar gândul fâlfâie înaripat,
De pe planeta mea cu ochi albaştri,
Pornind prin univers la colindat,
În zbor cu aştrii.
Îl simt cum soarbe spaţiu cu nesaţ
În universul fără bariere,
Cântând, cu galaxiile la braţ,
A netăcere.
Doar gândul gustă zborul spaţial
Intersectând orbite fără jenă,
Căci eu mai sunt aici, material,
Pe vechea scenă.
Dorind, mă doare dorul de-a zbura,
Nemărginindu-mă şi eu, ca gândul,
Şi universul în splendoarea sa
Îmbrăţişându-l.
Doar gândul zboară-atotcuprinzător,
Necunoscând în mersul său distanţe,
Iar eu îmi mângâi dorul meu de zbor
Nutrind speranţe.
Încă n-am aripi, am doar rădăcini
Îmbrăţişând natura vinovată,
Şi nu e verde frunza la smochini,
Deocamdată.
Dar ştiu că dorul meu e dor ceresc,
Un vis ce-şi are în Cuvânt sorginte,
Şi simt cum aripile mele cresc
Din taine sfinte.
Şi în curând, chemat de Dumnezeu,
Eternizându-mi printr-un zbor solia,
Voi fi cu El, ştiind că timpul meu
E veşnicia.
Simion Felix Marțian
Vulcan, 15 februarie, 2014
E negru fâlfâitul și e rece,
Din aripa cu pene de asfalt,
E beznă și în clonțul de bazalt,
Dar gheara-ntunecată le întrece.
O simți luându-ți cordul cu asalt
Și, până să-nțelegi ce se petrece,
Sunt gata gândurile să se-nece
Sub valul disperării, greu, înalt.
Beznatica făptură face pui,
Și grijile-ar putea să ne sufoce
Sub gheara ce se-nfige ca un cui.
Dar, luminoasă, se distige-o voce:
Lăsați-I astăzi toată grija... Lui!
Unde-au rămas durerile atroce?
Simion Felix Marțian
Siegen, 24 noiembrie, 2023
N-am scris de mult și simt că mă apasă
În piept nescrierea ca o apnee,
Vreau să respir prin fiece idee,
Prin orice gând eliberat de-angoasă.
În albul filei însetat mă dărui
Lăsând în urmă despletite bezne,
Și, în cuvinte-nfipt până la glezne,
La croșetarea lor pe filă stărui.
Culori mă năpădesc, în cavalcade,
Și muzica se țese din culoare,
Când oiștea o trag la Carul Mare
Scriind printre cometele nomade.
Revin cu pana printre stropi de rouă,
Printre coline, freamăte, torente,
Și flacăra trăirilor ardente
Pune în vers o voluptate nouă.
Și, totuși, n-am ajuns la împlnire
Iar căutarea încă mă sufocă,
Și în această stare echivocă
Mă luminez: n-am scris despre sfințire.
Și Celui ce m-a hăruit cu pana
Mă-nchin și-acum, cu-această poezie,
Căci scriu ce-am scris și încă voi mai scrie:
Sfințească-I-se Numele! Osana!
Simion Felix MarțianVulcan, 8 octombrie, 2015
Părea scenariu scris cu zbor candid
Pe coli de cer cu litere de soare,
Iar scena, o eternă sărbătoare,
Avea decor din sentiment torid.
Netimpul alb eterniza izvoare
Din dragostea curgând ca un fluid,
Țesând apoi, din curcubeu solid,
Aripi de zbor și flori nemuritoare.
Cu pumnii strânși m-am agățat de vis,
Strigând din răsputeri: Unde-i, Părinte,
Acest loc minunat, de nedescris?
Răspunsul a venit pe unde sfinte:
E pe pământ, iubirii circumscris,
Iar dragostea e-n voi. Și în cuvinte.
Simion Felix Marțian
