Vibrând mă mai cutreieră zăpezi Cu șuier lung de viscole trecute, Deși, urcând spre boltă în volute, E anotimpu-nmugurit cu iezi. Coboară astrul zilei să sărute Candoarea înflorită din livezi, Și torc miresme caldele amiezi, Dar eu mai duc troiene dispărute. Nu-s plin de primăvară și de cald, Și starea asta, Doamne, mă frământă, Căci îmi doresc veșmântul, fald cu fald, Tivit cu-mbobocire care cântă; Vreau, deci, ca în iubire să mă scald, Trăind apoi o primăvară sfântă. Simion Felix Marțian
De-atâta mai și-atâta curcubeu, Vibrând pe portativul de culoare Cu vii corole îmbibate-n soare, Se face coșul frumuseții greu. Pământul pare un covor imens Țesut cu măiestrie de prigorii, Când roua-și prinde în mărgele zorii, Și florile par să dea vieții sens. În tremur de petale policrom, Ce definește însăși gingășia, Adie fluturii și poezia Purtând al primăverilor simptom. De înflorire sunt pătruns și eu Și-mi înflorește-n suflet închinarea Când, Doamne, Îți privesc uimit lucrarea Și-apoi exclam: Ce mare-i Dumnezeu! E minunat, dar totuși... prea puțin, Căci pe cortină desenăm morminte; Dar dă-ne, Doamne, idealuri sfinte, Ca-n veșnicia Ta să înflorim! Simion Felix Marțian Siegen, 8 mai 2023
Când runele în scris s-au ascuţit, Fereastra, a mirare excesivă, Sprânceana şi-a săltat-o în ogivă Şi focul în vitralii s-a-nteţit. În ziduri piatra s-a gătit, festivă, Şi arcul frânt, părând încremenit, El însuşi zbor spre cer a devenit, Fiind cu închinarea deopotrivă. Acum adorm prin lume catedrale, Avându-şi coarda ruptă-n arcul frânt, Şi bezne în vitralii, abisale. Dar, Doamne, cât mai suntem pe pământ Ne fă săgeţi în arcurile Tale, Ducând cu noi cuvântul din Cuvânt! Simion Felix Marţian Neunkirchen, 24 mai 2019
„Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului.” (Apocalipsa, 3:10)
Când dor în piept catarge din multele periple Şi ancorele grele atârnă de destin, Când viaţa-ţi sângerează de eşuări multiple Şi îţi rânjeşte tragic cu colţi ca de rechin, Când ceaţa te-nfăşoară, alunecând cu bezne, Şi lupta cu talazul e, totuşi, în zadar, Când eşti târât de valuri ce-ţi toarnă plumb în glezne, Ai vrea cu disperare să vezi…să vezi un far! Ai vrea să ştii că ţărmul e undeva aproape, Că lupta cu furtuna curând se va sfârşi, Ai vrea să simţi cum cerul te mângâie pe pleoape Şi-odată cu cocoşii cânţi zorilor de zi. Ai vrea să simţi sub talpă şi-n palmă siguranţă Şi să-mpleteşti parâme din certitudini noi, Şă ştii că tihna are în tine rezonanţă, Uitând pentru vecie de-al dramelor puhoi. E- un singur ţărm de pace, de-aici până-n vecie, Doar un liman de tihnă de-a pururi luminos, E ţărmul de iubire, de har şi apă vie, Limanul mântuirii este Isus Cristos! Simion Felix Marţian
Mă-ncalță ambiții la noi escalade Spre culmi de sfințire tivite cu cer, Și funia Legii mă-ncinge sever Când urc printre steiuri căzând în cascade. Mă surpă abruptul de zloată și ger Și treptele scării sunt vechi eșafoade, Dar urc înfruntând și vultani și tornade Spre vârful din neguri țesute-n mister. Mi-e greu să accept că sunt zbateri deșarte Și nu pot ajunge nicicând până sus Decât dacă-s aripi aripi în zbor să mă poarte, Dar când înțeleg, mă alătur supus Acelor ce pleacă în zbor spre nemoarte Din har făcând aripi. Slăvit fii, Isus! Simion Felix Marțian
Cine îşi aduce aminte de certare apucă pe calea vieţii, dar cel ce uită mustrarea apucă pe căi greşite. (Proverbele, 10:17)
Cu fum scriu pe ziduri feştile funeste, De bezne, de moarte, de-un tragic final, De ziua-nghiţită de noapte, brutal, Căci Azima păcii S-a dus, nu mai este. Tresare pământul zvâcnind visceral, Nutrind zvârcoliri din genuni până-n creste, Şi Cerul se-nchide, din sfere celeste Venind doar tăceri, dureros, glacial. Dar actul final vine-odată cu zorii, Fiind în lumină divină scăldat, Şi moartea-şi adună linţoliul terorii, Iar Cel ce cu moartea pe moarte-a călcat Păşeşte din groapa de-o clipă spre glorii Şi-acolo ne-aşteaptă. Cristos a-nviat! Simion Felix Marţian
Teatru antic, oare, vrea să fie? E-o scenă dealul? Crucile-s decor? O, nu, ci o cumplită tragedie, Arzând din profeţie-n profeţie, Se împlineşte-n chip sfâşietor. Nu a mai fost scenariu scris vreodată Să poarte-atâta chin în slovă, greu, Beznă în plină zi, urlete, gloată, Cutremur, lacrimi, cruce-nsângerată, Iar personajul tragic, Dumnezeu. Da, Dumnezeu, Cristosul, Mântuirea Care murind pe cruce-mbrăţişa Cu braţe de iertare omenirea Şi, către ceruri înălţând privirea, La Tatăl duhul Şi-L încredinţa. Când timpul sta încremenit în clipă, Împotmolit, parcă,-n tragismul dens Care făcea din negură risipă, Un straniu act părea că se-nfiripă Şocând prin aparentul său nonsens: Soldaţi romani, a căror nepăsare Din râsul gutural se revărsa, Desprinşi de evidenţa-ngrozitoare, Trăgeau la sorţi cămaşa Celui care Pentru iertarea lor pe lemn murea. Ei nu ştiau, n-ar fi putut să ştie, Când jinduiau cămaşa Lui la sorţi, Că Cel ce se stingea în agonie Mergea spre locul Său din veşnicie Trecând, o clipă numai, printre morţi. Se-nfiora din temelii zidirea În faţa sacrificiului divin Menit să ne aducă mântuirea, Dar pământescul îşi oprea privirea La o cămaşă, un veşmânt de in. Cămaşa, chiar a Lui, pânză rămâne, Strivită de statutu-i efemer, Cu ieri, cu azi, dar, poate, fără mâine, Dar dincolo de ea era o Pâine, O Pâine care-a coborât din cer. De n-ar fi, Doamne, marea Ta iubire Prin care-adesea cu folos ne cerţi, Nu am primi din cer călăuzire Şi în orbirea noastră, da, orbire, Noi am rămâne numai la coperţi. Simion Felix Marţian
La moara lui Felix 