Pledoarie pentru crez
Derulez imagini dănțuind vivace
Dintr-o lume care pare-un carnaval,
Lume ce-ntr-un iureș face și desface
Sub deviza zilei: superficial!
Priponind gândirea de un „ce se poartă”
Dăm identității straie de angro,
Și în existența devenind deșartă
Strigă rațiunea: lume, încotro?
Se tocește, parcă, și-ascuțișul minții
Cu idei „de-a gata”, gânduri „la pachet”,
Și de starea asta ținem strâns cu dinții
Prinși de platitudini ca de un magnet.
Pojghița se poartă, sau poate spoiala,
Ascunzând dramatic drumul către miez,
Dar dezastrul vine doar atunci când boala,
Molima aceasta se-ntinde pe crez.
Fără profunzime, moartă ni-e credința,
Fără cunoștința tainelor adânci,
Fără înălțimea ce-o dă-n zbor voinţa,
Fără fermitatea neclintitei stânci.
Afirmându-ți crezul, ieși din lumea plată
Părăsind curentul uniformizant,
Lăsând „ce se poartă” la...„a fost o dată”
Pentr-o viață nouă și un trai vibrant!
Nu pentru senzații, nici adrenalină,
Nu pentru că-i trendy, super sau frumos,
Ci pentru trăire veșnică-n lumină
Cu Mântuitorul, Cu Isus Cristos!
Simion Felix Marțian
„ Bunătățile Domnului nu s-au sfârșit, îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineață. Și credincioșia Ta este atât de mare!” (Plângerile lui Ieremia, 3:22-23)
„Dar mai puternic decât vuietul apelor mari şi mai puternic decât vuietul valurilor năprasnice ale mării este Domnul în locurile cereşti.” (Psalmii, 93:4)
Mi-a drapat fereastra cu melancolie
Toamna pe sfârșite, vânătă-n obraz,
Și prin desfrunzirea apăsând pustie,
Lăcrimând cu ploaie bate în pervaz.
Din calești de ceață dă risipei brume
Prin păduri tăcute stinse-n muguri orbi,
Și-aruncând hlamida rece peste lume
Se înstăpânește trâmbițând prin corbi.
Vara-i amintire, strop de nostalgie,
Iarna-și pregătește sania de drum,
Toamna-și fierbe-n ploaie trista agonie,
Eu, în cursa vremii, meditez și spun:
Ne apasă vremea, ploaia ne-ntristează,
Gerul ne-ncolțește șfichiuind cumplit,
Ne sufocă vara când, în strai de-amiază,
Își revarsă lava fiartă la zenit.
Parcă nu-i pământul casa, vatra noastră,
Nu ne vine bine niciun anotimp,
Le privim cum zboară, însă pe fereastră,
Căci sezonul nostru-i... dincolo de timp.
Este anotimpul gloriei eterne,
Diferit în toate de orice clișeu,
Anotimp în care pacea se așterne
Să trăim în slavă, lângă Dumnezeu!
Simion Felix Marțian
Vulcan, 18 noiembrie 2017
Adun inel după inel sub coajă,
Și-acum, când pun în frunze ruginiu,
În ramuri simt că s-a făcut târziu,
Cu gongul sunând fiecare strajă.
Cad frunze-ncet, dar nu mă simt pustiu,
Ci-n jur e mai curând un fel de vrajă,
Cu crengile care extaz degajă
Și seva care-n trunchi pulsează viu.
Căci am înfipte rădăcini spre ape
Ce curg de la izvorul din Calvar,
Iar Cel crucificat e-aici, aproape.
Trecând cu El al timpului hotar,
Clepsidra lumii nu mă mai încape
Și muguri noi și... veșnici îmi apar.
Simion Felix Marțian
Siegen, 4 noiembrie 2022
Prăvălite din timp, cad secundele-n drum
Ca să treacă prin noi dureros uneori,
Alteori strălucind ca petale de flori
Și-aducând în pridvorul trăirii parfum.
Se-mpletesc măiestrit dându-i vieții culori,
Cu ecouri prelungi oferindu-i volum,
Însă toate rămân doar un cântec postum
Când prin gâtul clepsidrei tu însuți cobori.
Dar aceste tăceri care tragic se-aștern,
Când cortinele cad fâlfâind dureros,
Sunt doar porți ce deschid universul etern.
Și acolo poți fi pentru veci luminos,
Dacă-n clipele care în viață se cern
Strălucește cea-n care-ai spus „Da” lui Cristos!
Simion Felix Marțian
Sucombă clorofila-n foșnet trist
Și-n frunza toamnei aurul se-aprinde,
Când vântul viu de ramuri o desprinde,
Și cerul o-nfășoară-n ametist.
Sub pom, pe glie un covor se-ntinde,
Părând lucrarea unui pastelist,
Iar pomul, obosit echilibrist,
Cu brațe goale de-asfințit se prinde.
Pe ram, însă, pe brațul desfrunzit,
Un fruct ce pare infuzat cu soare
Surâde larg, ca visul împlinit.
De-aceea-n desfrunzirea care doare,
În anii care pâlpâie mocnit,
Vreau, Doamne, rod spre viața viitoare!
Simion Felix Marțian
La moara lui Felix 