Azi, în toamna lumii, aplecați spre iarnă,
Și „prognoza” Cărții ignorând total,
Oamenii adună fără să discearnă
Naturalul vieții de-artificial.
Cu decoruri ample, grele de culoare,
Vor să-mpodobească viața cu frumos,
Dându-i curcubeie, floare lângă floare,
Fără să se-ntrebe: de ce n-au miros?
Imităm natura cu... naturalețe,
Încât viața însăși pare surogat,
Și, oricum, ce facem n-are „bătrânețe”,
N-are rădăcină, nici timp de udat.
Dureros e, însă, că din închinare
Scoatem naturalul în același mod,
Și uităm că floarea e și fi-va floare
Cu miros puternic, cu polen și... rod!
Udă-ne, Părinte, din înalt cu Duhul,
Fluturi să atragă și albine-n roi
Floarea închinării și, tăind văzduhul,
Să ne ducă-n slavă, Doamne, și pe noi!
Simion Felix Marțian
Mă fulgeră mestecenii cu-argint
Din trunchiul alb îndrăgostit de soare,
Cu toamna-n ramuri ca o sărbătoare,
Căci fiecare frunză-i un florint.
Tresar uimiți la cea mai mică boare
Din frunzele bătute-n hiacint,
Și-n tremurul ce pare doar alint
Se simte o plăcută-nfiorare.
Când sufletul mi-e uneori inert
Și nu simt Duhul slavei cum adie,
Mă smulge, Doamne, din acel deșert.
Și-nfiorat de sfânta-I melodie,Eu să răspund cu un întreg concert,
Vibrând profund în bronz de veșnicie.
Simion Felix Marțian
Siegen, 24 septembrie 2021
Când cobor zdruncinat din acest carusel
Care-i zbucium diurn clopoțind ascuțit,
Încă simt dureros contopirea cu el
Și în gândul confuz, și-ntr-un mers târșâit.
Mă așez hămesit pentru-a prinde puteri
Și cu ochi obosiți mă târăsc prin meniu:
În tocana de azi e acreala de ieri,
Cu amarul sleit înflorind cenușiu.
Toate astea mă dor, mă înțeapă cumva,
Și punând îndrăzneală-n dorința mea, cer:
Aș putea să primesc, măcar azi, altceva?
Îmi doresc foarte mult o felie de... cer!
Știu că are aromă de pace din plin,
Și iubirea-i dă gust, iar speranța culori,
Că adânci bucurii din izvor cristalin
Fac decorul final peste-aceste splendori.
Am primit ce-am cerut, și-universul meu tern
A-nflorit luminos, dar aș vrea să-nțeleg:
Cum va fi în vecii, la ospățul etern,
Când felia de-acum va fi... cerul întreg?
Simion Felix Marțian
Meniul zilei, pâine cu nevroză,
Rămâne-n capul listei, persistent,
Servit cu sos de decibeli, strident,
Și urlete sălbatice la doză.
În toate-i parcă trendul violent
Ca-ntr-o nefericită simbioză,
Iar liniștea apare în prognoză
Absentă pe pământul corigent.
Vacarm sonor, stridențe vizuale,
La care ne-adaptăm mereu, mereu,
Uitând că mai e zumzet și-s petale.
Haideți să facem, pentru Dumnezeu
Și blândul susur al prezenței Sale,
În inimă un colț de Empireu!
Simion Felix Marțian
Siegen, 3 septembrie 2021
Se coboară psalmii pe cărări celeste
Ca-ntr-o împletire tainică de punţi,
Când privirea-ntreabă vinetele creste:
Oare, ajutorul vine de la munţi?
Dar pe mâna dreaptă se aşaz-o umbră
Şi din încordare- iată!- mă destind,
Când cu fâlfâire sură starea sumbră
Pleacă de la mine, eu înmugurind.
Şi mi-e ferm piciorul pe poteci abrupte,
Căci Acel ce este din vecie Domn
Fi-va lângă mine, ne-ncetând să lupte,
Pavăză fiindu-mi veşnicu-I nesomn.
Temerile toate, ca nişte hăţişuri,
Cad când stau la umbra Celui Preaînalt
Şi se duc la vale peste grohotişuri,
Eu primind tăria stâncii de bazalt.
Tu eşti din vecie dragoste, Părinte,
Şi-am văzut ce-nseamnă lângă Tine-a sta,
De aceea, Doamne, te rugăm fierbinte:
Peste toţi şi toate lasă umbra Ta!
Simion Felix Marţian
Atunci când vorbim despre stâncă, sau doar ne gândim la ea, atributele care se impun sunt: trăinicie, siguranţă, statornicie. Chiar dacă ea este un element decorativ magnific, într-un peisaj încântător. Această prioritate este dată de faptul că frumuseţe găsim în tot ce ne înconjoară, dar stânca este cea care poate oferi adăpost în calea puhoaielor, a vijeliilor.
Deşi este admirată pentru neclintirea ei, imaginea stâncii este, totuşi, asociată uneori oamenilor impasibili, lipsiţi de sensibilitae, imunizaţi, se pare, la emoţii. Şi totuşi…
Acest „dialog” are loc între om şi stâncă. Neverosimil? Nu, este real, doar că „răspunsul” nu este decât… ecoul. Fiind un fenomen bine cunoscut, nu-l voi mai defini şi nici nu voi vorbi de caracteristicile fizice ale ecoului, amintind doar că este una dintre bucuriile copilăriei.
Dialogul pe care l-am reprodus mai sus se aude frecvent în frumoasa vale a Rinului, unde pe malul său drept se află celebra stâncă Loreley. Acest răspuns îl putem primi şi în faţa altor obstacole, însă în condiţiile deosebite de aici ecoul se multiplică, având şi o claritate impresionantă.
Turiştii care vizitează stânca repetă cu încântare această experienţă deosebită, dovedind prin aceasta setea omului de dragoste, dorinţa lui de a fi iubit. Această sete nu poate fi potolită însă de… ecou.
Să privim acum spre Stânca veacurilor, spre Domnul. Dacă bazaltul şi granitul sunt supuse eroziunii, iar adăpostul pe care ni-l oferă este trecător, Stânca mântuirii noastre (Ps.95:1) este Statornicia Însăşi, din veşnicie în veşnicie, adăpostul sigur care nu lipseşte niciodată în nevoi (Ps.46:1). Cât despre sentimente…
Dar mai bine să repetăm dialogul anterior:
-Te iubeeesc!!!
Şi răspunsul vine:
-Eu te-am iubit mai întâi (1 Ioan 4:19), căci iubirea Mea este veşnică (Ieremia 31:3 ) şi este atât de mare, încât am dat pe singurul Meu Fiu să moară pentru ca tu să ai viaţă veşnică (Ioan 3:16).
De data aceasta nu a mai fost ecoul. A vorbit Stânca.
Veniţi, deci, cu îndrăzneală la Stânca mântuirii, singurul adăpost absolut sigur, El Izvorul dragostei eterne.
Fântâna lui Iacov, de lângă cetatea samariteană Sihar, era o binecuvântare pentru oamenii locului. Apa, fluid vital, venea din adâncuri pentru a potoli setea oamenilor, dar şi a turmelor lor. Şi asta din vremi străvechi.
Aici a întâlnit Isus, într-una din peregrinările sale, o femeie samariteană căreia i-a cerut apă, zicând: „Dă-Mi să beau” (Ioan 4:7) Era începutul unui dialog menit să-i ofere femeii lumină şi… mântuire!
Având în vedere relaţiile dintre iudei şi samariteni, femeia a fost uimită de această cerere, uimire pe care nici nu a încercat să şi-o ascundă. Dar acesta nu a rămas singurul motiv de mirare, căci continuarea dialogului i-a dezvăluit femeii faptul că există şi o altă apă, pe care Cel din faţa ei i-o putea oferi. O apă vie, despre care Isus i-a spus: „Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete.”(Ioan 4:14)
Aşadar, descoperă cu uimire femeia, există o altă apă, care-i pentru… veşnicie! Şi, curios, aceasta nu era în fântână. Era lângă fântână, în posesia lui Isus. Uimirea femeii a continuat când a descoperit că Cel ce era în faţa ei îi cunoaşte şi situaţia conjugală.
Înelegând că în faţa ei nu stă un om oarecare, ci „un proroc”, după spusele ei, a considerat că este momentul să rezolve o dilemă: Unde este locul potrivit pentru închinare?
Iudeii se închinau la Ierusalim, în Templul construit în acest scop de Solomon, reconstruit de Zorobabel şi restaurat mai târziu de Irod cel Mare. Samaritenii, în schimb, se închinau pe muntele Garizim, unde îşi ridicaseră şi un templu, distrus însă în anul 128 î Cr, de împăratul iudeu Ioan Hircan. Chiar în lipsa unui templu, ei continuau să se închine pe Garizim.
Aşadar, care este locul în care trebuie să I se aducă închinare lui Dumnezeu, pentru ca închinarea să fie primită? Răspunsul a fost unul neaşteptat: „Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl.” (Ioan 4:23)
Trezirea din Samaria, care a urmat acestui dialog, dovedeşte că oamenii de acolo au înţeles ce este închinarea și care este rolul ei. Şi totuşi asupra acestui lucru nu este o cunoaştere generalizată, şi oamenii mai bâjbâie, mai caută indicatoare spre Ierusalim sau Garizimul Samariei.
Dacă ne bucurăm de lumina cunoaşterii în acest sens, trebuie să ducem această lumină şi celor derutaţi. Să le amintim că închinarea plăcută Tatălui este „în duh şi în adevăr”. Şi că firmele cu „Ierusalim” sau „Garizim” nu au importanţă. Doar în măsura în care vreuna dintre ele ne oferă cadrul potrivit pentru adevărata închinare.
Există şi alte moduri de închinare? Da, există, dar noi ştim care este plăcută Tatălui. Şi pe aceea o practică… închinătorii adevăraţi!
Când tainele ne-atârnă plumb de pleoape,
Și semne de-ntrebare picotesc
În „dolce far niente” nefiresc,
Tenebrele sunt gata să ne-ngroape.
Cu mersul bâjbâit, copilăresc,
Ne frângem căutările-n hârtoape,
Deși lumina e atât de-aproape
Și-n storuri degetele ei lovesc.
Luând lințoliul beznei în răspăr
Și dându-i amurgirii interzis,
Deschiși vom fi ca florile de măr,
Putând rosti, ca și treziți din vis:
Lumina, Doamne, stă în adevăr,
Iar adevărul Tu ești, cum e scris!
Simion Felix Marțian
Siegen, 6 iulie 2021
Răzorul meu de gânduri înflorite
Încinge cu corole-al zilei țest,
Arzând culori în soare, manifest,
Și dând miresme-n adieri șoptite.
De-aici aș vrea, ca-nchinător onest,
Făcând, Părinte, jerbe potrivite,
Să ți le-nchin, cu dragoste-mpletite,
Trimise prin curierat celest.Dar nu știu, Doamne, câte dintre ele
Emană un parfum frumos, divin,
Și câte-ascund tăcut... miasme grele.
Cu toate, însă, eu la Tine vin,
Să smulgi ce-i rău în gândurile mele,
Și-apoi cu gânduri scrise să mă-nchin!
Simion Felix Marțian
Siegen, 23 iulie 2021
Uite smochina, nu e smochina! Nu, nu merge în felul acesta. Aşa înţelegem din pilda Mântuitorului, pe care evanghelistul Luca o cuprinde în capitolul 13 al cărţii sale. Un om a sădit un smochin în via sa, şi faptul acesta nu era ceva neobişnuit. Se practica, aşa cum, bunăoară, se plantează la noi în vii nucii.
Smochinul a fost sădit acolo cu un scop şi acesta era să aducă rod. Stăpânul a aşteptat răbdător vremea roadelor, şi nu a aşteptat puţin. Primii trei ani au trecut în aşteptarea maturizării pomului, a intrării lui pe rod. Au urmat alţi trei, în care, potrivit Legii lui Moise (Levitic 19:23) fructele erau considerate necurate, apoi încă un an în care recolta era închinată Domnului.
Iar când urma să se bucure de recoltă… Şi au mai trecut trei ani. Verdictul e de un dramatism înfiorător: „Taie-l!” (Luca 13:7) Şi avea dreptate stăpânul. Pentru că nu-şi împlinise menirea. Şi nu numai că ocupa un loc care ar fi putut fi folosit altfel, dar mai şi consuma apa din sol atât de necesară strugurilor.
Intervenţia vierului este impresionantă: „Doamne, mai lasă-l şi anul acesta!”. A mijlocit cu dragoste, angajându-se că-i va oferi smochinului un tratament special, doar, doar… Mai acordă-i un an şi dacă nici atunci nu vei fi mulţumit, poţi să-l tai.
Nu ştim ce s-a întâmplat cu smochinul din pilda aceasta, şi nici nu este acesta scopul ei. Ci să înţelegem că există răbdare. Şi îndelungă răbdare. Şi amânare. Obţinută prin mijlocire înflăcărată, cu dragoste. Şi totuşi…
Şi totuşi există scadenţă! Există o judecată finală şi oricât ne-ar părea de îndepărtată, ea vine. Este un subiect care ne dă fiori? Nu-i rău, asta ne trezeşte. Şi dacă nu îndeajuns, mai luăm un jet rece: „Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci orice pom care nu face rod bun va fi tăiat şi aruncat în foc.”(Matei, 3:10)
E de zbârlit? Nu, e de meditat. Trăim încă în vremea harului. Dar până când?
La moara lui Felix 