Decembrie e poarta către iarnă,
Cu țurțurii ce-n streșini scânteiază
Când soarele-i sărută la amiază,
Ițit din neguri ca dintr-o lucarnă.
Cu aburii din caii ce nechează
Când sania troienele răstoarnă,
Și cerul plumburiu ce stă să cearnă
Un strai de-argint cu care decorează.
E luna-n care se-mpletesc colinde
Cu clinchetul sublim, ca o chemare,
Și raza stelei ce vestind se-aprinde.
Și-atunci rostim cu-a Nașterii vibrare
Când spiritul Crăciunului ne prinde:
Această lună-i toată… sărbătoare!
Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 6 decembrie 2019
La moara lui Felix 
‘… sania troenele răstoarnă…’ Frumoasă, alecsandrină imagine poetică. Dar, oare, mai sunt sănii trase de cai în toiul iernii, care în clinchet de zurgălăi, să mai răstoarne troenele, ca altă dată, în copilăria noastră? Dar ele s-au retras parcă definitiv în lumea minunată a basmelor apuse pentru aceste vremuri în care totul devine alunecos precum poleiurile nordice, nesfârșite, periculoase, deprimante! Iar colindele, vai, şi ele au murit, îngropate fiind sub ‘zăpezile de altă dată’…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
A republicat asta pe Ciprian I. Bârsan.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
A republicat asta pe Dumnezeu e în control.
ApreciazăApreciat de 1 persoană