Un geamăt alb ne pare bolta-ntreagă,
Cu soare lăbărțat și incisiv
Ce își revarsă focul, obsesiv,
Pe iarba cenușie, slăbănoagă.
Privirea soarbe un tablou absurd,
Căci tac și cristalinele izvoare,
Iar câmpul dă lăstari de... disperare,
Rânjind prin cicatrici cu hohot surd.
Dar când un nor dă zării un sărut
Și lângă el apare încă unul,
Se-aprinde fulgerul, se-aude „tunul”
Și seceta rămâne în trecut.
Căci curg din cer perdele argintii
Purtând în țesătură stropi de viață,
Și curgerea aceasta ne învață
Raportul „a ploua” cu „a trăi”.
E secetă în câmp spiritual
Și, Doamne, am plecat de la izvoare,
Iar setea arde-adânc în piept și doare;
Dă-ne prin Duh ploi de fluid vital!
Să înverzească inimi pentru Tine
Și-n clocot viu să Ți se-nchine-apoi,
În curgerea de-argint a sfintei ploi
Văzând și har și-amprentele-Ți divine.
Simion Felix Marțian
Vulcan, 15 august 2026
La moara lui Felix 