Sucombă clorofila-n foșnet trist
Și-n frunza toamnei aurul se-aprinde,
Când vântul viu de ramuri o desprinde,
Și cerul o-nfășoară-n ametist.
Sub pom, pe glie un covor se-ntinde,
Părând lucrarea unui pastelist,
Iar pomul, obosit echilibrist,
Cu brațe goale de-asfințit se prinde.
Pe ram, însă, pe brațul desfrunzit,
Un fruct ce pare infuzat cu soare
Surâde larg, ca visul împlinit.
De-aceea-n desfrunzirea care doare,
Cu anii care pâlpâie mocnit,
Vreau, Doamne, rod spre viața viitoare!
Simion Felix Marțian
