În miezul toamnei, sorb nectarul ei
Și totuși murmur: ah, mi-e dor de toamnă!
Un dor ce-și țese propriul său temei,
Chiar dacă paradoxul mă condamnă.
Am scris pe cer cu fiece cocor
Și-am coborât cu-a frunzelor plutire,
Dar nu de fila asta îmi e dor,
Ci doar de pomul meu și-a lui rodire.
Aș vrea să am extensii peste tot
Și-n brațe o livadă relativă,
Să simt cumva că-n toamna mea eu pot
Să fiu și măr și piersic deopotrivă.
Să fiu și porumbiște și hambar,
Și pivniță tixită și cămară,
Din inima cu-al dăruirii jar
Să-mi simt recolta dând pe dinafară.
Poate că dorul pare nefiresc
Și toamna mea nu e ca alte toamne,
Dar pentru că Tu poți, eu îndrăznesc
Să Ți le cer acestea toate, Doamne.
Să mă îmbraci prin Duhul Tău cu rod
Și-n sevă să port dragostea de Tine,
Spre semeni din iubire să fac pod,
Apoi să-mpart din toamna mea, Divine.
Simion Felix Marțian
Vulcan, 16 octombrie 2026
