Își scutură iarna cojocul mițos Pe-ntinderea dalbă cât zarea se-ntinde, În fulgi tot văzduhul se-așterne pe jos, Lăsând doar cărări ce se scriu cu colinde.
O veste ne vine prin înger din cer, Că Domnul o mână de pace întinde Prin Pruncul născut într-o iesle, în ger, Și vestea aceasta vibrează-n colinde.
„Un Fiu ni s-a dat”, El e darul divin, Balsam oferit unei lumi suferinde, Ofrandă Îi dăm al iubirii preaplin, Punând gratitudinea noastră-n colinde.
Să fie deci pace pe-ntregul pământ, Căci dragostea sfântă pe toți ne cuprinde, Și vestea-mpăcării prin Pruncul cel sfânt S-o ducem la toți fredonată-n colinde.
Serbăm luminați și o facem... mereu, Căci era iertării de ceruri se prinde, Cu noi e acum și în veac Dumnezeu, S-o spunem cu toată tăria-n colinde.
Sculați, oameni buni, că-n ferestre acum Lumina iubirii de cer se aprinde, Făclie de viață alături pe drum, O torță divină purtată-n colinde.
Îmi las gândurile să coboare, urmându-le într-un alt prezent, pe potecile înguste din ținutul muntos al Galileii de Jos, spre satul din vale care pare ațipit. Aproape de drumul comercial care leagă Marea Mediterană de Siria, dar fără să fie atins de acesta, satul este legat printr-un drum de șase kilometri de Sepphoris, cel mai apropiat oraș. Acesta este Nazaretul de la începutul secolului întâi, trăidu-și tihna în umbra teraselor cu măslini și vii de pe culmile care-l înconjoară protector.
Ce-mi caută gândurile pe acolo? Bună întrebare. Ei bine, în prezentul real, suntem în acea perioadă din an când subiectul biblic central este Întruparea. Sau Nașterea Mântuitorului. Dacă perioada calendaristică corespunde sau nu, este o chestiune total nesimnificativă în comparație cu dimensiunea divină a faptului în sine.
Se va vorbi, deci, mult pe acest subiect, în mesaje hiperteologizate, ca un festin spiritual strălucitor. E lăudabil, doar că aduce a ospăț cu mâncăruri ultraprocesate, de unde lipsește mâncarea simplă în care să simți mirosul pâmântului care ne-a dat-o. De aceea îmi colindă gândurile prin Nazaret. Să întâlnesc o evreică tânără cu numele Maria, fată de țărani, și să o întreb ce a găsit Dumnezeu la ea.
Având perspectiva depărtării temporale și lumina cunoașterii evenimentelor care au urmat, a semnificației lor, ne este ușor să o așezăm pe Maria acolo unde se cuvine. Dar atunci? Ce o califica pe Maria să fie cea căreia i „s-a făcut mare har”? Faptul că era fecioară? Nicidecum. Da, era fecioară dar asta nu era virtutea cu care să te împodobești pentru că nu era o excepție. Aceasta era normalitatea vremii. Profeția vorbește despre fecioară, dar nu acesta este miracolul ci faptul că fecioara urma să nască.
Și dacă tot mi-am lăsat gândurile pe ulițele Nazaretului, haideți să ne apropiem de casa Mariei, logodnica lui Iosif, poate vom înțelege mai mult de ce a făcut Dumnezeu această alegere. Ce e de văzut? În casă intră îngerul Gavril să-i spună ce urmează să se întâmple. Reacția ei? Tulburată, luptându-se cu întrebările, dar nu panicată. Nu a rupt-o la fugă. Trebuie să avem în vedere că poporul traversase perioada „de tăcere”, în care nu s-a mai auzit „Așa vorbește Domnul!”, iar arătările de îngeri nu constituiau un fapt obișnuit, cu care oamenii să fie familiarizați. Și totuși…
Maria acceptă voia lui Dumnezeu! Ce risca? Să o părăsească logodnicul, evident, și acest lucru a fost la un pas să se întâmple. Ar fi urmat ostracizarea, pentru că vorbim despre o comunitate evreiască tradiționalistă, în care legea nu era opțională. Lucrurile nu au mers în această direcție pentru că vorbim despre planul lui Dumnezeu, dar acceptarea Mariei ne arată o credință deosebită. O cunoaștere mai presus de ceea ce-și însușea la sinagogă, iar cuvintele care se împletesc în ceea ce numim „Cântarea Mariei” (Ev Luca, 2) ne dovedesc asta.
O astfel de credință modelează și un caracter deosebit. Unul pe care să-l aleagă Dumnezeu pentru planul Său. Așadar, se întrevede răspunsul.
Dumnezeu avea nevoie de o fecioară din Nazaret, pentru că Mesia, conform prorociei, avea să fie numit Nazarinean. (Matei, 2:23) Aceasta este doar o parte a răspunsului. Pentru a-l întregi, haideți să-i însoțim pe cei doi logodnici pe drumul Betleemului.
Evenimentele se derulau susținând planul lui Dumnezeu, pentru că un decret imperial al lui Cezar Augustus impunea un recensământ, Iosif urmând astfel să meargă la Betleem să se înscrie, pentru că era din seminția lui David. De ce îl însoțea Maria, logodnica sa? Greu de spus, pentru că femeile, potrivit legii romane, nu erau obligate să se prezinte. Și mai era și pe cale să nască. Este vorba, totuși, de un drum prin Valea Iordanului, pentru a evita Samaria, care în condiții obișnuite dura cel puțin șapte zile. Iar în situația specială a Mariei…
Putem înțelege hotărârea Mariei doar în lumina prorociilor, căci e scris că Isus se va naște la Efrata, Betleemul din Iudeea. Și cu asta răspunsul se întregește: Maria se plia perfect planului divin.
Întrebarea mea „Cine ești tu, Maria?” rămâne suspendată în aer. Voiam să înțeleg de ce a făcut Dumnezeu această alegere, dar cred că este clar. Mai erau fecioare în Nazaret dar ea a dovedit o credință deosebită, plăcută lui Dumnezeu. Și o ascultare totală. Căci la sfârșitul întălnirii cu îngerul, cuvintele ei au fost: „Iată, roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale!” (Luca, 1:38)
Dumnezeu va găsi întotdeauna oameni pentru planurile Sale. Nu te îndoi că poți fi unul dintre ei. Criteriile de selecție ne sunt cunoscute, deci…
Se-aprinde văpaia în noaptea de smoală Când fulgerul mușcă din beznă cu sete, Iar marea, mugind într-un cor de trompete, Azvârle cu valuri, mușcând din zăbală.
Vuiește adâncul din hăuri secrete Cu spaime ce fac încleștarea brutală, Și-n miezul furtunii ce naște-ndoială Rămâne doar Stânca, cu forme concrete.
Când zorii tivesc orizontu-n rubine, Deși vijelia mai dăinuie încă, Smulgându-mă fricii ce stăruie-n mine,
Din suflet înalț rugăciunea adâncă: Vreau, Doamne, să stau zi de zi lângă Tine, Simțind siguranța trăirii pe Stâncă!
„Cere ce vrei să-ţi dau.” Cum sună? Şi încă venind din partea Cuiva care poate să dea orice. Absolut ORICE! Cuvintele acestea le-a auzit tânărul rege aflat în pelerinaj la Gabaon. Ai ezitări, Solomoane? Nu, n-avea căci „procesorul” său lucra cu repeziciune.
Urcase de curând pe tron. Domnea peste poporul ales al lui Dumnezeu, pe care El Însuşi îl numise în repetate rânduri „popor încăpăţânat”. Nu avea o sarcină uşoară. Şi mai era ceva: ascendenţa sa. Era fiul celui pe care Dumnezeu îl numise „om după inima Mea”. Al lui David. Şi aceasta obligă.
Raţionând lucid, nu s-a lăsat copleşit de oferta extrem de generoasă, şi înţelegându-şi nevoile vizavi de statutul său, a cerut atât: înţelepciune! Da, de asta avea nevoie în primul rând, dar la celelalte nici măcar nu s-a mai gândit. A cerut doar ce era prioritar şi „Cererea aceasta a lui Solomon a plăcut Domnului”.(1 Împăraţi 3:11)
Şi pentru că I-a plăcut cererea lui Solomon, l-a recompensat spunându-i: „îţi voi da şi ce n-ai cerut: bogăţii şi slavă” (vers. 13). Iar textele biblice ne arată că le-a avut din belşug, întrecând pe toţi împăraţii pământului, contemporani lui.
Nevoia de înţelepciune a rămas la fel de stringentă şi acum, ca întotdeauna. Doar că uneori nu suntem conştienţi de asta. Şi nu e nevoie de ea doar în poziţii cheie, ca în cazul lui Solomon, ci în toate aspectele vieţii. Dar, mai ales, în viaţa de credinţă.
Iacov ne asigură în epistola sa: „Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată.”(1:5) Şi atunci de ce dăm dovadă de atâtea ori, în luarea unor decizii, de lipsă de înţelepciune? Poate pentru că ne este greu să recunoaştem că ne lipseşte. Şi atunci n-o cerem.
Oamenii fac adesea caz, cu emfază, de inteligenţa lor. Şi privesc cu dispreţ la cei mai puţin înzestraţi la acest capitol. Dar inteligenţa nu tebuie confundată cu înţelepciunea. Sunt noţiuni distincte. Şi trăsături diferite. Poţi fi super-inteligent şi total lipsit de înţelepciune.
Solomon a înţeles prioritatea înţelepciunii, a cerut-o, şi având-o ne asigură: „Începutul înţelepciunii este frica de Domnul…”(Prov 9:10) Şi în aceeaşi carte, înţeleptul mai spune: „Ferice de omul care găseşte înţelepciunea:”
Ne este greu, poate, să admitem că ne lipseşte înţelepciunea, dar uneori deciziile noastre o dovedesc. S-o cerem cu îndrăzneală şi smerenie, înţelegându-i utilitatea. Înaintea tuturor celorlalte lucruri. Ca Solomon.
Îşi alesese o cale şi o urma cu abnegaţie. Nu era dus de curent, ci alimentat cu convingeri proprii, pe care le împletea cu un zel uimitor. Şi totul, credea el, pentru a apăra Legea lui Dumnezeu. Acesta era Saul din Tars, „fariseu după cea mai îngustă partidă a religiei” sale. (Fapte, 26:5)
Apărător al Legii, deci, considera că noua „sectă”, cea a urmaşilor lui Cristos, trebuie nimicită. Şi s-a străduit să facă asta, cu o râvnă sinceră. Dar nu pentru această parte a vieţii sale, a drumului său, vorbim şi astăzi despre el.
În partea luminoasă a vieţii sale a predicat Evanghelia lui Cristos, contribuind astfel la mântuirea multor oameni. Iar prin ceea ce a lăsat scris, lucrarea sa a continuat, transformând vieţi spre mântuire din generaţie în generaţie. Lucrarea sa misionară, ca „apostol al neamurilor” este impresionantă.
În mod firsc, între cele două părţi ale vieţii sale trebuia să existe un punct crucial, o schimbare de direcţie. De macaz. Şi această schimbare s-a produs, aşa cum ne este relatat în capitolul 9 din Fapte, pe drumul Damascului. Mergea spre Siria, cu împuterniciri de la preoţii din Ierusalim, să „vâneze” creştini.
Dar Dumnezeu hotărîse altceva pentru el. Stăpânul avea nevoie în lucrarea Sa de tot ceea ce pusese în Saul. Şi i-a ieşit înainte. Lumina acestei întâlniri l-a pătruns pe cel ce avea să devină apostolul Pavel, şi viaţa i-a fost schimbată. Spre mântuirea lui şi…A ALTORA!
Această transformare prin schimbarea direcţiei nu a rămas singulară în istorie. Asupra multor oameni a acţionat Dumnezeu în acelaşi mod, schimbând macazul şi direcţia de mers. Iar aceştia au înţeles că urma să stea la dispoziția lui Dumnezeu, cu recunoştinţă. Cu dăruire.
Este un har să fim în lumina cunoaşterii de Dumnezeu, când în jurul nostru e întuneric. Este bezna din care unii dintre noi am venit. Este drumul Damascului pe care unii l-am parcurs batjocorind Calea.
Este un singur mod de a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru asta: slujindu-I! Răspândind lumină în numele Său. Făcând ceea ce a făcut Pavel, apostolul care a îndrăznit să spună: „Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Cristos.” (1 Corinteni, 11:1)
La moara lui Felix 