Pe ghergheful lumii pâlpâie târziul Și, scâncind, culoarea tremură și ea, Ca o ghilotină cade cenușiul Retezând speranța de-a se înziua.
Parcă sărbezirea le-a cuprins pe toate Și s-au stins arome și-au pierit culori, Vatra ne oferă focuri înghețate, Noi ducând troiene mari la subsuori.
Lumea e bolnavă fără Tine, Doamne, Căci iubirea-n oameni pare că s-a stins, Viața însăși este un șir lung de toamne Gâlgâind cu ploaie, parcă, înadins.
Clipele pulsează-n clocot de lumină Doar prin Tine, Doamne, și prin harul Tău, Când îi pui trăirii aură divină Cu scântei țâșnite din sfântu-Ți ilău.
Împletim din zile preambulul slavei, Dar purtăm în inimi blocuri de iglu, Dă-ne sentimente de culoarea lavei Căci iubire, Tată, ești și fi-vei Tu.
Și aprinde-n oameni dragostea ca focul, Flacăra trezirii fiind un trofeu, Iar în inimi calde să-și găsească locul Dorul de vecie, dor de Dumnezeu.
Citeşti în mine, Doamne, ca-ntr-o carte Căci înainte-Ţi nu-i nimic ascuns, De ochiul Tău nimic nu-i prea departe Şi nici măcar vreun ciob de gânduri sparte Nu poate-avea taine de nepătruns.
Mă răsfoieşti cu interes, Părinte, Pe care nu vrei să-l disimulezi, Dar când găseşti greşeli printre cuvinte Sau intriga din carte-i prea fierbinte, Te văd cum, lecturând, Te întristezi.
Nu-s, Doamne, tocmai cartea potrivită Pentru lectura care Ţi-o doreşti, Dar corectată şi retipărită Această carte poate fi primită Pe rafturi în biblioteci cereşti.
Rescrie, Doamne, frazele greşite, Refă capitole întregi, sau părţi, Dându-le alte titluri, inedite, Dar vreau să figurez la „favorite" Pe lista Ta cu numeroase cărţi.
Citeşti în mine ca-ntr-o carte, Tată Şi urmăreşti cu degetul pe rând, Când vezi greşeli le strângi într-o erată Să fiu o carte bună, corectată, Sfinţit de Tine-n faptă şi în gând.
Citeşti ca într-o carte, Doamne,-n mine, O carte ce-n iubire renăscu Scrisă cu pana dragostei divine; Citeşti în mine, Doamne, despre Tine Căci personajul principal eşti Tu.
Vulcan, februarie, 2008 Din volumul „Triumful vieții”, Ed Metanoia, Oradea 2013
N-am scris de mult și simt că mă apasă
În piept nescrierea ca o apnee,
Vreau să respir prin fiece idee,
Prin orice gând eliberat de-angoasă.
În albul filei însetat mă dărui
Lăsând în urmă despletite bezne,
Și, în cuvinte-nfipt până la glezne,
La croșetarea lor pe filă stărui.
Culori mă năpădesc, în cavalcade,
Și muzica se țese din culoare,
Când oiștea o trag la Carul Mare
Scriind printre cometele nomade.
Revin cu pana printre stropi de rouă,
Printre coline, freamăte, torente,
Și flacăra trăirilor ardente
Pune în vers o voluptate nouă.
Și, totuși, n-am ajuns la împlnire
Iar căutarea încă mă sufocă,
Și în această stare echivocă
Mă luminez: n-am scris despre sfințire.
Și Celui ce m-a hăruit cu pana
Mă-nchin și-acum, cu-această poezie,
Căci scriu ce-am scris și încă voi mai scrie:
Sfințească-I-se Numele! Osana!
Simion Felix MarțianVulcan, 8 octombrie, 2015
E toamnă-n mine, cum e toamnă-n lume,
Sezon marcat de-un timp convalescent
Ce-mi scutură frunzișul abundent
Cu-argintul rece-al înghețatei brume.
Accept cu demnitate desfrunzirea,
Dar, totuși, anotimpu-i incomod,
Căci văd alături coșul pentru rod
Și simt că nu mi-am împlinit menirea.
Mai am pe ramuri fructe ce așteaptă
Un plus din seva și din timpul meu
Și-apoi, înfășurate-n curcubeu,
Să le așez pe-a veșniciei treaptă.
Alung și gândul ceții ce adastă
La poarta zilei, dintr-un timp captiv,
Și scriu cu soare, ca un laitmotiv,
Pe rodul meu din toamna vieții, fastă.
Mi-e toamnă astăzi, cum mi-a fost ieri vară,
Dar știu că nu-i în asta un declin,
Ci rod în viață, dintr-un plan divin,
Și-un zbor dinspre-năuntru spre afară.
Privind cocorii care pleacă, Doamne,
Îți mulțumesc că am bilet de zbor,
Și-un ram ce este încă roditor
În zorii-acestei minunate toamne!
Simion Felix Marțian
Pelerinajul la Ierusulim, pentru sărbătoarea Paştelui, era în toi, iar curţile Templului erau pline. Şi curtea neamurilor. Aici se opreau cei ce nu aveau acces mai departe, şi din rândul acestora se remarcă ,,nişte greci” (Ioan 12: 20) veniţi să se închine.
Puteau fi cu adevărat greci, sau doar vorbitori de limbă greacă, aparţinând culturii elenistice. Cert este, însă, faptul că au venit în contact cu religia iudaică, devenind ,,temători de Dumnezeu”. Este vorba de acei semiprozeliţi care adoptaseră religia evreilor, dar fără a se tăia împrejur.
Veniseră să se închine, potrivit Legii, dar aflând de prezenţa lui Isus la Templu, au ţinut să-L întâlnească. Nu ştim de ce au apelat la Filip, pentru o întrevedere. Poate că nu era primul abordat, iar cei întrebaţi anterior să-i fi îndrumat spre Filip.
Poate numele grecesc, sau accentul galilean. Important este că au apelat la cine trebuia. La cineva în măsură să-i ajute.
Filip a mers la Andrei, apoi împreună au mers la Isus pentru a-I vorbi de dorinţa grecilor. Răspunsul lui Isus a fost… o predică. Venirea grecilor era o dovadă a deschiderii Evangheliei spre neamuri, spre lumea întreagă, iar Isus nu putea pierde prilejul de a le vorbi espre mântuire.
Grecii L-au căutat pe Isus şi L-au găsit pentru că au întrebat pe cine trebuia. Pentru că au întâlnit pe cineva în măsură să-i călăuzească. Pe cineva care-L cunoştea pe Isus.
Sunt mulţi oameni care doar întrezăresc lumina, trăind în ceaţă. În confuzie. Care ştiu că mai e nevoie de ceva. Sau, mai degrabă, de Cineva. Suntem în măsură să-i călăuzim la Isus? Suntem ghizii vizibili de care este nevoie? Filip nu avea nici uniformă, nici ecuson, dar s-a remarcat ca fiind cel ce ştie unde este Isus.
În labirintul întunecat al necunoaşterii e nevoie de lumină. De călăuzire. De ghizi calificaţi, care să dovedească prin viaţa lor că sunt ceea ce pretind a fi. Doar aşa vor fi solicitaţi de căutătorii de adevăr.
Ca-ntr-un tangaj între sordid și cast
Pe un ocean lipsit de echilibru,
Ne redresăm doar folosind balast
Și-având Cuvântul vieții drept calibru.
Striviți vremelnic între „nu” și „da”,
Într-un raport care mereu se schimbă,
Lumina-n viață o putem doza
Mutând cursorul ce pe ea se plimbă.
Spre maxim noapte, sau spre maxim zi
Mutăm cursorul către un solstițiu,
Și ce vom căuta vom și găsi
Ca rezultat acestui exercițiu.Nimic nu poate fi eliminat,
Căci doar prin zi și noapte curge timpul,
Însă raportul poate fi schimbat
Dacă ne-alegem bine anotimpul.
Mergând spre „da”, spre „bine”, spre „corect”
Și căutând trăirea în lumină,
Intrăm pe-al slavei veșnice traiect,
Către Împărăția ce-o să vină.
Și straiul din contraste vii țesut
Se va schimba, găsindu-și puritatea,
Intrând într-un solstițiu absolut
Cu ziua lungă cât... eternitatea!Simion Felix Marțian
Nu era ceaţă oarbă-n jurul tău,
Nici trupul nu-ţi dădea lăstari de foame,
Dar tu- ai deschis portiţa către rău,
Adame.
Viaţa-ţi râdea în casa de splendori
Unde belşugul deborda din poame,
Însă-ai ales, neascultând, să mori,
Adame.
Te-ardea al conştiinţei glas divin,
Dar nu ştiai că faptele-ţi infame
Nu se prescriu în frunze de smochin,
Adame.
Şi Cel care pe toate le-a creat
Te-a scuturat de scuze ca de scame,
Întreg pământul fiind blestemat,
Adame.
În umbra frunzelor şi azi ascunzi
Păcate-n dureroase amalgame,
Şi în vinovăţie te afunzi,
Adame.
Tu n-ai aflat, cum, încă n-ai aflat?
Blestemul a-nceput să se destrame
De când Isus a fost sacrificat,
Adame!
În jertfa Lui poţi astăzi să găseşti
Sfârşitul fericit al vechii drame
Şi, ca atunci, te-ntreabă: „Unde eşti?”,
Adame.
Răspunde-I azi şi iarăşi vei fi sus,
Privind nemărginite panorame,
Ştiind că toate cele vechi s-au dus,
Adame.
Reia-ţi iar locul lângă Dumnezeu,
Eliberat de vechile mahrame;
Edenul părăsit e tot al tău,
Adame.
Simion Felix Marțian
Când runele în scris s-au ascuţit,
Fereastra, a mirare excesivă,
Sprânceana şi-a săltat-o în ogivă
Şi focul în vitralii s-a-nteţit.
În ziduri piatra s-a gătit, festivă,
Şi arcul frânt, părând încremenit,
El însuşi zbor spre cer a devenit,
Fiind cu închinarea deopotrivă.
Acum adorm prin lume catedrale,
Avându-şi coarda ruptă-n arcul frânt,
Şi bezne în vitralii, abisale.
Dar, Doamne, cât mai suntem pe pământ
Ne fă săgeţi în arcurile Tale,
Ducând cu noi cuvântul din Cuvânt!
Simion Felix Marţian
Neunkirchen, 24 mai 2019
La moara lui Felix 