Obişnuiţi fiind cu peregrinările lui Isus ca învăţător galileean extrem de modest în atitudine, suntem uimiţi de grandoarea intrării în Ierusalim înaintea pătimirii Sale. Dar era momentul Său, momentul legitimării Sale ca fiind Cel ce este. Şi profeţiile vorbeau despre acest moment.

Dar dincolo de acest eveniment în sine, este la fel de uimitor felul în care Dumnezeu acordă atenţie tuturor detaliilor, pentru ca planul Său să fie dus la îndeplinire aşa cum a fost conceput. Lucrurile erau stabilite şi dezvăluite public prin profeţiile care urmau să se împlinească întocmai.

Privitor la acest eveniment, profetul Zaharia scrisese cu cinci secole înainte: „Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe.” (Zaharia, 9:9)

Şi iată că Isus vine spre Ierusalim, dar…nici urmă de măgăruş. Sau, cel puţin, nu pentru ochii celor prezenţi. Şi-ai noştri. Dar El le spune ucenicilor: „Duceţi-vă în satul dinaintea voastră. Când veţi intra în el, veţi găsi un măgăruş legat, pe care n-a încălecat nimeni, niciodată. Dezlegaţi-l şi aduceţi-Mi-L.” (Luca, 19:30)

„Dacă va întreba cineva…” a continuat Isus, şi, într-adevăr, a întrebat. Iar ei au răspuns aşa cum au fost învăţaţi: „Domnul are nevoie de el.” Şi l-au dus. Fără întrebări suplimentare din partea proprietarului? Fără. Fără negocieri? Fără. Fără vreo dorinţă, firească, de vreun gheşeft? Fără. Scenariul era scris de Dumnezeu, profeţit, şi se derula-iată!- potrivit cu cele scrise. Cu toate detaliile.

Oamenii cunoşteau profeţia lui Zaharia, iar un element lipsă ar fi creat confuzie. Dar Dumnezeu S-a îngrijit să nu lipsească nimic. Măgăruşul făcea parte din recuzită şi a fost adus.

Bucurându-ne la această sărbătoare, să medităm şi asupra faptului că planurile lui Dumnezeu sunt duse la îndeplinire în toate detaliile. Şi aceasta să ne determine să facem planuri împreună cu El. De altfel, Biblia ne învaţă: „ Încredinţează-ţi lucrările în mâna Domnului, şi îţi vor izbuti planurile.” (Proverbe, 16:3)

Toate detaliile sunt în mâna Lui.

Simion Felix Marţian
Vulcan, 17 aprilie 2019

Un tablou bucolic, în care turma paşte iarba grasă, în timp ce păstorul cântă la caval acompaniat de susurul izvorului, nu poate fi decât o încântare, atât pentru ochi cât şi pentru sufletul în căutare de tihnă. Dar cel descris de Isus în pilda relatată de evanghelistul Luca (cap 15) nu are acest scop.

Pilda s-a impus în acest context ca o necesitate, când fariseii şi cărturarii au cârtit, intrigaţi de atitudinea Învăţătorului faţă de vameşii şi păcătoşii care au venit să-L asculte. O cârtire condamnabilă.

Isus începe parabola cu o întrebare retorică: „Care om dintre voi, dacă are o sută de oi, şi pierde pe una din ele, nu lasă pe celelalte nouăzeci şi nouă pe islaz, şi se duce după cea pierdută, până când o găseşte?”(vers 4) Continuă apoi vorbind despre bucuria regăsirii şi a întoarcerii la turmă, bucurie pe care o sărbătoreşte împreună cu prietenii.

Analogia cu turma, folosită frecvent, ar trebui s-o considerăm măgulitoare pentru că oile sunt animale sociale, docile şi-mai ales!- îşi urmează cu credincioşie păstorul, faţă de care dezvoltă dependenţă. De aceea Isus continuă această analogie când vorbeşte despre faptul că este „multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte”.

Nu ni se spune care a fost reacţia turmei, dar nu e greu de presupus, chiar dacă n-avem experienţă în zootehnie. Acceptarea. Pentru că în turmă voia păstorului este suverană. Dar la oameni? Fariseii şi cărturarii au dovedit respingere. Se erijau în cei care pot face selecţie pentru turma lui Dumnezeu. Greşit.

Ne rugăm adesea, noi, turma, pentru „prinşii de război”, adică pentru oile rătăcite. Câtă sinceritate punem în rugăciune? Întrebarea se cere rostită pentru că întoarcerea unei oi rătăcite nu generează întotdeauna bucuria aşteptată. Se bucură Păstorul. Cerul se bucură. Dar noi?

Haideţi să participăm cu inima la bucuria cerului. Fără rezerve. Şi fără judecată! Amin.

Simion Felix Marţian
Vulcan, 20 noiembrie 2018

Istoria Creaţiei e fascinantă. Atunci când nu o vezi ca pe o poveste, ci aşa cum este: revelaţie divină! Dumnezeu a zis „Să fie!”, şi s-a înfăptuit.

Nu întâmplător, plăsmuirea omului este diferită de restul creaţiei. Aici, Dumnezeu nu a folosit doar Cuvântul înfăptuirii, ci l-a modelat El Însuşi, suflându-i apoi „în nări suflare de viaţă”. L-a creat după chipul Său, punând în el forţă creatoare. Creativitate.

Omul constituie astfel încununarea lucrării de creaţie divină, fiind şi singurul element din întreaga zidire asupra căruia Dumnezeu revine. „Domnul Dumnezeu a zis: <<Nu este bine ca omul să fie singur >>” (Geneza 2:18) Şi Atoateziditorul a făcut FEMEIA. Pe Eva, care urma să-i fie omului, lui Adam, „un ajutor potrivit”. “Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: <<Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l!>>” (Genesa 1:28)

Dumnezeu a instituit, deci, familia. De-a lungul timpului, omul a trăit în acest univers al lui, şi fie că I-a slujit lui Dumnezeu, sau s-a răzvrătit, fie că L-a ignorat cu bună ştiinţă sau a trăit în bezna necunoaşterii, şi l-a conservat, apărându-l.

Asta până de curând, când a dat-o pe sminteală. Nu suntem surprinşi, ştiind că diavolul îşi va intensifica atacurile în vremea din urmă, dar nu ştiu ce explicaţie ar găsi cei care refuză să creadă în lupta spirituală. Cum ar putea explica, scoţând din ecuaţie duhurile întunericului, că o minoritate absolut nesemnificativă din punct de vedere numeric, se impune în faţa majorităţii covârşitoare? Pentru că nu sună bine nici matematic nici…democratic.

Încă mai avem acces la pârghiile democraţiei, prin vot, şi sperăm să nu fie doar amăgire. De aceea, dragi români, toţi cei care sunteţi născuţi dintr-o MAMĂ şi-un TATĂ, care aţi conceput COPII sau urmează s-o faceţi, haideţi la vot. Pentru a asigura un climat sănătos de dezvoltare urmaşilor noştri.

Haidţi la vot! Vor fi acolo Adam şi Eva. Ion şi Maria. Gheorghe şi Floarea. Vor fi acolo toţi cei care vor ca familia să rămână ceea ce ea este de milenii. Ceea ce a hotărât Dumnezeu.

Simion Felix Marţian
Vulcan, 11 septembrie 2018

Cântă cocoşii. Îşi îndeplinesc misiunea ancestrală, anunţând ivirea zorilor. Aş fi vrut să mă bucur şi în această dimineaţă de cucurigatul lor, dar se pare că au pierdut bătălia cu boxele. Nu se prea aud.

De pe strada vecină, să tot fie vreo două sute de metri, continuă furtuna muzicală începută de ieri. Şi încă la un volum care ar fi deranjant şi dacă ai asculta muzică bună. Dar din sursa amintită se revarsă văicărelile gâtuite şi ţipetele specifice unui gen „muzical” foarte ascultat într-un anumit mediu.

E devreme? E târiu? Noţiuni relative pentru chefliii cărora le-a stat timpul în loc. Oricum, e aproape dimineaţă şi cei din jurul boxelor continuă „şoul” început ieri de…Sfântul Ilie.

Îmi propusesem săptămâna asta să scriu ceva despre profilul prorocului Ilie Tişbitul (Tesviteanul), ştiind că urma să fie în lumina reflectoarelor. Aş fi scris despre însoţirea lui Dumnezeu şi puterea credinţei. N-am făcut-o, şi acum, deranjat de melodiile care m-ar exaspera şi în surdină, sau la ore mai…potrivite, îmi zic cu un umor amar: se răzbună Ilie!

Dar nu-i vreme de umor. Mă gândesc la creştinismul românesc şi la sărbătorile…creştine cu atmosferă de nedeie. De serbare câmpenească. Sărbători în care e păcat să munceşti, dar poţi să încingi beţii crunte. Ciminale. Aşa, ca de…sărbători!

Nu sunt supărat pe vecinii care, probabil, au căzut la datorie în jurul boxelor care continuă să polueze sonor. Nici pe alţii ca ei care folosesc sărbătorile doar ca pretext pentru chefuri. Dar mă doare. Sufăr pentru ignoranţa lor, dar şi pentru a celor mai cuminţi, care nu chefuiesc, dar nici nu ştiu nimic despre sfinţii pe care-i sărbătoresc. Nici despre rostul sărbătorilor.

Sufăr şi mă încearcă un sentiment de vinovăţie. Ce facem cu lumina pe care am primit-o? Ne mulţumim să acuzăm atitudini nepotrivite? Nu, nu-i de de-ajuns! Lumina nu se ţine sub obroc.

N-am scris despre prorocul Ilie atunci când mi-am propus, şi acum regret. Deşi nici scrisul nu m-ar fi scăpat de acest concert nocturn deranjant. Dar trebuie să scriem. Să spunem. Să ducem lumină.

Între două „piese” se aud cocoşii. Ei îşi fac treaba. Vestesc.

Simion Felix Marţian
Caraula, 21 iule 2018

La întrebarea:”Există Universuri paralele?”, raspunsul este categoric DA. Există universuri paralele care, însă, nu au nicio legătură cu scenariile SF pe această temă şi nici cu teoriile „ştiinţifice”pe cât de îndrăzneţe pe atât de aberante. Aceste universuri nu sunt rodul unor imaginaţii înfierbântate ci ele există, reale, concrete, având coordonate spaţiale şi temporale. Paralelismul lor este dat de faptul că nu se interferează, ba chiar se ignoră reciproc.

Un astfel de univers este format din oameni cu interese, preocupări, pasiuni comune, pasiuni care determină şi întreţin universul format. Aceste universuri nu se intersectează, dar nu este exclusă trecerea dintr-un univers intr-altul.

Să privim, bunăoară, universul iubitorilor sportului. Aceşti oameni, practicanţi sau nu ai sportului, dar având în comun aceeaşi pasiune, au un univers al lor. Principala lor preocupare este urmărirea întrecerilor sportive, punerea la zi cu ştirile din presa sportivă, întâlniri şi discuţii pe această temă. Ei sunt la curent cu clasamentele, cu transferările de jucători, cu evoluţiile şi preţurile lor. Consumă timp, energie, bani. Sunt bine informaţi şi totuşi ignoră faptul că mai există, de exemplu, literatură, cu cenacluri, simpozioane, premii literare. Acela este un alt univers. Paralel.

Există un univers al iubitorilor muzicii. Alte topuri, alţi protagonişti, alte evoluţii. Ascultă muzică, culeg şi stochează informaţii, dar nu deosebesc un caras de un crap şi sunt de-a dreptul ignoranţi în privinţa momelilor şi a cârligelor de pescuit. Acelaşi paralelism, aceeaşi ignorare reciprocă.

Aceste universuri nu au la bază doar pasiuni comune, ci pot fi determinate şi profesional, geografic, etc. Numărul lor este foarte mare şi, oricum, nu mi-am propus să le trec în revistă ci să mă opresc asupra unuia: UNIVERSUL CREDINŢEI. Acest univers, deşi se formează ca şi celelalte, este unic în felul său, unicitatea lui fiind dată tocmai de ceea ce-l defineşte: CREDINŢA.
Credinţa leagă acest univers de macrounivers şi de Creatorul său. În acest univers trăiesc toţi cei care au descoperit această legătură, toţi cei care au înţeles binecuvântata posibilitate de a comunica cu Creatorul, toţi cei ce-şi găsesc plăcerea în a-L lăuda pe Dumnezeu.

Dar pentru că rolul celor ce trăiesc în acest univers este de a-L face cunoscut şi altora, se exclude din start alinierea la celelaltae universuri, paralelismul cu ele.Acest univers al credinţei , având drept coordonate adevărul şi viaţa, nu poate fi paralel decât cu el însuşi. Universurile paralele fac abstracţie unele de altele, dar pentru că universul credinţei poartă în el adevărul, nu are dreptul să treacă neobservat.

Universul credinţei trebuie să intersecteze toate celelalte universuri şi chiar dacă impactul va şoca, oamenii trebuie să cunoască adevărul. Abia pe urmă vor putea să decidă un eventual transfer în acest univers.Dar oamenii din toate universurile trebuie să ştie.

Este o provocare pentru noi, cei din universul credinţei. Ce mai aşteptăm?

Simion Felix Marţian

Nu, nu este vorba de o sărbătoare în care reflectoarele atenției generale să fie îndreptate spre copii. Așa cum este astăzi. Sau ar trebui să fie. Dar nu o atenție determinată de calendar, ci o preocupare sinceră, temeinică și permanentă pentru cei cărora le vom încredința, ca pe o ștafetă, greutatea planetei.

În Israelul secolului întâi nu exista o astfel de sărbătoare. Vorbim însă despre Isus și ziua copiilor, pentru că a fost o zi în care Învățătorul le-a acordat o atenție specială. Nu pentru că nu i-ar fi iubit și până atunci, dar a fost o zi în care a văzut că sunt împiedicați să se apropie de El. De Cel care poate da binecuvântare.

I-a binecuvântat pentru veșnicie, dar ne-a lăsat și îndemnul cu valabilitate perenă: „Lăsați copilașii să vină la Mine și nu-i opriți!” (Matei, Marcu, Luca). A fost ziua lor, prin această întâlnire, o zi care s-a eternizat prin edictul pronunțat.
Ziua Copilului, așa cum e sărbătorită astăzi, mi-a readus în vizor ziua de atunci. Și îndemnul lui Isus, despre respectarea căruia…

Interesul omului contemporan pentru lucrurile spirituale este în scădere vertiginoasă, spre dispariție. Dar există încă, deși uneori doar în formă latentă. Există însă, atunci când vrei să le vorbești copiilor despre Isus, o izbucnire de revoltă: „Asta-i îndoctrinare! Lăsați copiii să crească, și atunci vor decide dacă sunt interesați de Isus!”

N-am fi surprinși dacă aceste reacții ar veni din lumea musulmană. Sau hindusă. Sau… Dar este realitatea lumii creștine. Sau mai degrabă… „creștine”. Oameni buni, treziți-vă! Nu există binecuvântare decât în numele Lui. Dacă vă iubiți copiii, nu-i îndepărtați de sursa binecuvântării. Și de mântuire.

Este Ziua Copilului, și va ploua cu urări și cadouri. Urarea mea este: La mulți ani copii și … binecuvântarea divină să fie peste voi! Doar așa veți avea o copilărie senină.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 31 mai 2017

Umplându-mi sufletul cu un flux proaspăt, intens, de frumuseţe, prin ochii larg deschişi a uimire şi admiraţie, cuget: frumuseţea ar fi inutilă dacă n-ar exista dragostea de frumos. Dar Creatorul, desăvârşit în înţelepciunea Sa, nu numai că ne-a înconjurat cu frumuseţe, dar a şi sădit în noi sensibilitate la frumos.

Creaţia este frumuseţe la superlativ, şi omul s-a hrănit cu această frumuseţe încă înainte de a încerca să-i dezlege tainele. Chiar şi atunci când mintea sa iscoditoare a început să rărească semnele de întrebare asupra creaţiei, dragostea de frumos l-a însoţit la fiecare pas, ducându-l adesea la extaz admirativ.

Dintre frumuseţile cu care Dumnezeu ne-a decorat planeta, la loc de cinste în inima omului se află florile. Uimit de coloritul, de mirosul, de gingăşia lor, omul le-a ocrotit, le-a îmbunătăţit, obţinând noi şi noi soiuri. Ba le-a şi înnobilat, alăturându-le numelor epitete precum „imperial” sau „regal”. Urmărind această cursă a „înfrumuseţării frumosului”, dincolo de rivalităţi şi meschinării, încântarea ajunge până la paroxism.

Coborând, însă, la sol de pe această scară a esteticului ascendent, găsim frumuseţea nativă, în stare pură. Redescoperim frumuseţea la ea acasă, ascunsă sub această sintagmă folosită ca nume generic: flori de câmp. Sunt florile pe care s-a oprit pensula din Cuvânt a Creatorului. Au, fiecare dintre ele, un nume, ştiinţific sau popular, au culoare proprie şi miros specific, au o viaţă a lor, mai lungă sau mai scurtă.

Se diferenţiază după locul unde trăiesc, fiind flori de şes sau de deal, flori de poiană sau de pajişti alpine. Dar mereu „flori de câmp” şi mereu împreună. Sunt admirate împreună, sunt mirosite împreună, sunt …folosite împreună. Da, chiar şi în buchete sunt mereu alături. Sunt consumate împreună, fie că vorbim de mierea de flori de câmp, fie de ceaiul de flori de câmp.

Vrăjit de frumuseţea policromă şi înmiresmată a acestui covor de vis, nu pot să nu fac o analogie: flori de câmp şi Biserica lui Christos. Biserica în care culorile şi miresmele se împletesc spre un efect încântător unic. Biserica în care frumuseţea a rămas nealterată în puritatea ei, care nu a cunoscut altoiul sau mutaţiile genetice. Biserica din care nici mierea nici infuzia nu pot fi suspectate de nocivitate, ci dimpotrivă. Biserica aşa cum s-a născut la Cincizecime.

Simion Felix Marţian

Deşi vara mă invadează prin toate simţurile, cel mai mult o simt cu sufletul, când îmi bate la fereastra inimii cu cireşe coapte. Altfel n-aş putea nici să afirm că cireşele au gust de soare şi copilărie, nici să îmbrac cireşul cu pantaloni scurţi, trăgându-l de bretelele ramurilor încărcate.

Căţăratul într-un cireş, reper crucial al copilăriei, este accesarea unui univers nou, în care timpul are altă curgere. Clipele devin palpabile, coapte, gustoase, iar infinitul pare atârnat de crengi. Nu aţi trăit o astfel de experienţă? Nu-i târziu să vă copilăriţi.

Las amintirile să mă copleşească, vii, strălucitoare, zgomotoase, dezbrăcate de taine, dar nu-mi pot refuza o variaţie pe această temă.

Şi iată-mă privind sfârşitul celei de-a treia zi a creaţiei, un amurg fără asfinţit, căci soarele nu fusese creat încă, în care Creatorul contempla mulţumit ceea ce tocmai plăsmuise: un ocean de verde în care se detaşau pomii de toate soiurile. „Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun”, ne spune Biblia, şi privirea Lui îmbrăţişase şi cireşul.

După ce l-a creat pe om, Dumnezeu i-a pregătit o grădină în care binele şi frumosul se îngemănau în chip armonios. Şi pentru că acolo erau „tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni la mâncare”, cu siguranţă că cireşul era printre ei. Nu-mi pot imagina Edenul fără cireşi.

Şi meditaţia mea continuă. Dacă omul s-ar fi lăsat sedus de cireş, aşa cum eu mă simt ispitit astăzi, istoria ar fi avut un alt curs. Dar Adam nu avusese copilărie. Nici Eva. Ei s-au „născut” adulţi şi pentru ei ispitirea venea şerpeşte din zona interzisă. Aşa că au fost izgoniţi din Rai, luând şi cireşul cu ei.

Personajele edenice au rămas în istorie, cireşul, însă, şi-a continuat drumul prin timp, inelându-şi anual calendarul sub coajă, ajungând până la noi. Venind din Rai poartă în el un rai. Un rai al copilăriei. Priviţi-l! E încărcat cu cireşe. Cu bucurie coaptă. E bucuria din ochii lui Dumnezeu, când Îşi vede copiii jinduind, însetaţi, după neprihănire.

Simion Felix Marţian

Părăsise Ierusalimul în fruntea suitei sale, și carul îl legăna agale în arșița amiezii, coborând spre Gaza. Era om cu vază la curtea împărătesei Candace a etiopienilor, mai mare peste vistieriile acesteia. Ministru de finanțe, vasăzică. Cunoscându-L pe Dumnezeu prin diaspora evreiască, nu putea pierde prilejul de-a veni la Ierusalim să se închine la Templu.

Dorind să se apropie mai mult de Dumnezeu, și-a propus s-o facă citind scrierile sacre, spre o cunoaștere mai profundă. În vederea aceasta și-a cumpărat de la Ierusalim, printre altele, sulul cărții prorocului Isaia.

S-a adâncit însetat în citirea cărții, ignorând total atât zgomotul copitelor cât și norul de praf care-l învăluia.Voia să-L vadă pe Dumnezeu în ceea ce citea, dar totul îi părea codificat. Oare se ascunde Dumnezeu? Oare Își ține tainele ferecate cu vreun cifru secret?

Nu, etiopianule. Dumnezeu nu face rebus. Tot ceea ce e scris e menit să aducă lumină, nu să ne bage-n ceață. Dacă dorința ta de cunoaștere este sinceră, vei primi lumină, pentru că este scris: „Dacă-L vei căuta, se va lăsa găsit de tine…”(1 Cronici, 28:9)

Dorința lui de cunoaștere i-a fost satisfăcută, un înger al lui Dumnezeu trimițându-l pe Filip să rezolve problema. Conta, oare, faptul că Filip nu era prin apropiere? Nicidecum. A sosit în timp util, și l-a lămurit pe etiopian asupra confuziilor sale.

Așa lucrează Dumnezeu. Totul devine atât de limpede dacă cerem lumină de la El. Dacă dorința este sinceră. Și a famenului etiopian a fost. Iar Dumnezeul pe care-L cunoscuse doar din zvonuri, a devenit, deodată, atât de real, încât nu mai era surprins de nimic. Nici măcar de faptul că lângă el avea loc o teleportare. Ceva inexplicabil.

Da, Filip a fost răpit de Duhul Domnului după ce l-a botezat pe famen, iar acesta nici măcar nu era uimit. Ci, scrie Luca, „își vedea de drum, plin de bucurie”. (Fapte, 8:39)

Este Cuvântul lui Dumnezeu un hățiș întunecos de mistere? Nicidecum, căci psalmistul scrie: „Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele și o lumină pe cărarea mea”. ( Psalmii, 119:105). Biblia nu este o culegere de șarade așteptând dezlegători cu interpretări fanteziste. Cum, de altfel, mai vedem prin jurul nostru.

De cuvinte încrucișate se ocupă oamenii. Dumnezeu nu face rebus.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 24 mai 2014

Mă îndoiesc că vom afla vreodată care a fost intenția celor de la Taxi când au lansat piesa „Despre smerenie”. Sau că vom înțelege pe deplin mesajul. Da, ei ne oferă acum explicații în această direcție, dar acestea pot avea și rolul de a le salva imaginea.

A fi acuzat de anticreștinism, de ateism, de atac la simboluri religioase, într-o țară creștină este grav. Iar pentru un artist, curată sinucidere. Și asta pentru că pierzându-ți fanii poți cânta doar sub duș. Singur. Ori nu acesta este țelul unui artist. Așa că explicațiile lor pot fi reale, sau…cosmetico-salvatoare.

Asupra unui singur lucru putem fi siguri în ceea ce privește acest subiect: protagoniștii nu se așteptau la un ecou atât de răsunător! Dar nici la fulminanta controversă. Înțelegerea diferită a mesajului, dar și poziționarea diferită față de subiect, au împărțit, din nou, românimea în tabere. Fără nicio legătură cu muzica, așa cum ar fi fost de așteptat.

Spiritele s-au încins uneori periculos, primejduind relațiile dintre oameni. Pentru că, în multe cazuri, vocabularul folosit era în dezacord flagrant cu subiectul. Înțelegându-se, corect sau greșit, că este vorba de un manifest împotriva Catedralei Mântuirii Neamului, s-a recurs, de ambele părți, la argumente biblice. Cel puțin acolo unde s-a apelat la teologie.

Pe de o parte texte din Vechiul Testament, cum ar fi cel în care se vorbește despre hotărârea lui David de a construi un Templu, vădit stingherit în casa lui („Iată! Eu locuiesc într-o casă de cedru, și chivotul lui Dumnezeu locuiește într-un cort.”-2 Samuel 7:2), sau cel în care se vorbește despre strălucire Templului din Ierusalim care a fost umplut „de slava lui Dumnezeu”.( 2 Cronici 5:14)

Pe de altă parte texte din Noul Testament, în care ni se spune că Dumnezeu „nu locuiește în temple făcute de mâini…”( Faptele apostolilor 17: 24), sau referitoare la închinarea „în duh și în adevăr”. (Ioan 4: 23)

Dar cea mai gravă acuză adusă cântecului și interpreților a fost aceea de dezbinare a nației. Un fapt deloc plăcut. Nici de dorit. Ba dimpotrivă. Și, totuși, care este partea bună a lucrurilor, în mijlocul acestei controverse devenită realmente o furtună? Subiectul discuțiilor. Chiar contradictorii.

Trăim o vreme în care se vorbește tot mai puțin despre Dumnezeu. Iar anul acesta risca să devină și mai sărac în astfel de discuții. Este nu doar an electoral, ci și cu fotbal românesc în campionatul continental. Asupra credinței s-ar fi tăcut vârtos.

Nu știm, repet, care a fost intenția celor de la Taxi. Dar cu toată furtuna stârnită, eu văd binevenit acest cântec. Controversat sau nu, au apărut întrebări uitate: „Unde este Dumnezeu?”, Ce-I place lui Dumnezeu?” Și altele. La care El le va răspunde, dacă au fost puse cu sinceritate. Și eu cred că au fost. Măcar pe ici, pe colo.
Hei, Taxi, du-mă pân’la Catedrală!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 13 aprilie 2014