Trenul de mare viteză se înfige în spațiu înghițind cu lăcomie distanțe, în timp ce pasagerii instalați confortabil, cu căștile în urechi, sunt tot mai absorbiți de ecranele din față. Iphone, laptop… Sunt încântați de viteza mare a trenului și de faptul că vor ajunge repede la destinație. Unde vor semna câteva hârtii, potrivit cu agenda bine pusă la punct, și vor urca în alt tren. Tot de mare viteză.

Oprirea neașteptată schimbă total lucrurile. Și perspectiva. Mai întâi pasagerii se regăsesc pe ei, punându-și și alte întrebări decât cele de până acum. „Cum funcționează mașinăria asta?” „Este posibil, totuși, să se oprească pe neașteptate în plin câmp, departe de orice stație?” „Cât va dura?”

Apoi îi descoperă pe ceilalți. Pentru că au cel puțin o preocupare comună. Și comunică. Descoperă și peisajul. Câmpia își întinde lanurile până în depărtări, unde se zăresc crestele vineții ale munților. În partea cealaltă, spre apus, tipsia de aramă a soarelui crepuscular sărută orizontul. Iar în salcâmul de alături se aud păsările.

Toate acestea îl încântă și devine conștient că le-a ignorat până acum. Dar pentru că situația se prelungește și se lasă frigul, apare îngrijorarea. Un gând răzleț se îndreaptă spre… Dumnezeu. Îl redescoperă.

Pandemia provocată de un virus ucigaș a oprit planeta. În plin câmp, fără vreun avertisment prealabil. Șocul a fost dureros și o să-l resimțim o vreme. Inerția a cam dat cu noi de pământ și ne-a mai și stivuit geamantane în cârcă. De, legile fizicii. A urmat apoi țiuitul dureros al… liniștii. Da, prea multă liniște.

Pus în situația inedită de a gestiona excesul de timp liber, omul acceptă provocarea de a porni în cunoașterea sinelui. Și poate fi o experiență uimitoare. Descoperă, însă, că poate comunica cu cei din jur de la inimă la inimă. Fără să-și arate colții, pentru că afacerile ies din discuție. Și asta-l încântă.

O tură de vânătoare de imagini poate aduce roade bogate. Imagini rare. Bunăoară, porumbei albi pe coșurile furnalelor. Care sunt, și ele, în pauză. Sau pești săgetând apa de o limpezime doar visată cândva.

S-a oprit planeta din mersul ei cu motoarele turate la maxim. Uimiți, oamenii caută să înțeleagă realitatea, adaptându-se la noul mod de viață. Fructificându-l.

Este o pauză cu durată nedeterminată, în care omul a descoperit satisfacții. Dar cel mai mare câștig din această pauză neprogramată rămâne redescoperirea lui Dumnezeu. Da, se aud tot mai multe rugăciuni.

Un citat biblic de mare circulație în această perioadă este din Psalmul 46: „Opriți-vă și recunoașteți că Eu sunt Dumnezeu!” Ne-am oprit, Doamne, știm că vrei să ne spui ceva. Ajută-ne, Te rugăm, să înțelegem!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 29 aprilie 2020

Încă nu ne-am dezmeticit din șocul produs de oprirea planetei. Sau a motoarelor ei. Și, peste toate, mai e și această nefericită izolare la domiciliu cu care nu eram obișnuiți. Parcă nici oxigenul nu ne mai ajunge în casă, obișnuiți fiind să circulăm, mai mult sau mai puțin.

Analizăm în izolarea noastră știrile despre evoluția pandemiei, întrebându-ne când se va sfârși. Iar o criză economică ulterioară este iminentă, având în vedere că a încetat activitatea în multe domenii. Cine ne va oferi soluții pentru toate astea? Politicienii, deocamdată, tac.

Am putea să facem un „studiu de caz” pentru o astfel de situație. În cartea biblică 2 Împărați, găsim scris în capitolul 6 despre asediul Samariei din timpul regelui Ioram. Vedem cum regele Siriei, Ben Hadad, a venit cu întreaga oștire să cucerească Samaria. Asediul a fost unul de durată.

În această izolare, neavând legături cu exteriorul, locuitorii cetății și-au epuizat rezervele de hrană. Ceea ce este scris despre prețul „alimentelor” (găinaț, cap de măgar) întrece și cele mai întunecate prognoze. Ca să nu mai vorbim despre faptul absolut terifiant că au ajuns să-și mănânce copiii.

Regele se vede depășit de situație, dar… caută vinovați. De, meteahnă veche. Așadar, moarte peste tot. Afară armele luptătorilor lui Ben Hadad, în cetate foametea. Locuitorii, epuizați total. Soluții? Omenește, niciuna. Dar Dumnezeu este atotputernic!

Noaptea, „Domnul a făcut să se audă în tabăra sirienilor un vuiet de care și un vuiet de cai, vuietul unei mari oștiri…” (Cap 7, v 6) Sirienii au părăsit îngroziți tabăra, abandonându-și toate locrurile, inclusiv rezervele de hrană.

A doua zi locuitorii Samariei erau scăpați de izolarea prin asediu și… cu hrană pe săturate. Fără intervenție armată străină, fără calculele savante ale economiștilor. Dar cu Dumnezeu!

În ceea ce privește situația actuală, se bâjbâie în ceață. Oamenii de știință sunt încă neputincioși în fața virusului ucigaș, iar economiștii total confuzi în privința evoluției lucrurilor. Și totuși lipsește îndemnul la rugăciune. Nu e rușinos să-ți recunoști neputința când ai un inamic care te depășește, mai ales că-L poți avea aliat pe Dumnezeu. Dar oamenii au uitat de El.

Doamne, salvarea e la Tine!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 28 aprilie 2020

Unul dintre efectele crizei cauzate de temutul virus Covid 19 este și apropierea oamenilor de Dumnezeu. Dacă nu prin sfințenie, măcar prin rugăciuni. Cei care se rugau și înainte, o fac acum mai mult și mai intens. Și asta pentru că nu se cere doar protecție divină pentru propria persoană, ci se fac și fierbinți rugăciuni de mijlocire. Dar se apropie de altarul rugăciunii și cei care l-au neglijat înainte, sau chiar l-au ignorat total.

Acesta este un lucru bun. Dar, oare, cum ne rugăm? Cu credință, evident. Trebuie să credem că, ocrotiți de Dumnezeu fiind, virusul ne poate ocoli. Sau că, afectați fiind, Dumnezeul căruia ne rugăm ne poate vindeca. Pentru că este Dumnezeul care ne-a creat și El poate învia morții și orice cuvânt al Lui este plin de putere.

Privim însă în jur și vedem că lucrurile stau puțin… altfel. Da, vedem oameni ai lui Dumnezeu contaminați de boală, sau trecând dincolo de ea… spre cer. Oare ei nu se rugau? Oare nu i-a iubit Dumnezeu? Ba da, dar rugăciunea făcută cu credință înseamnă și acceptarea voii lui Dumnezeu. Ne este greu, în limitarea noastră, să înțelegem, dar Dumnezeu are planurile Sale.

Cartea profetului Daniel ne vorbește despre anii de robie din Babilon și în capitolul 3 găsim istoria fascinantă a celor trei tineri care l-au înfruntat pe împăratul Nebucadnețar. Când împăratul a poruncit ca toți oamenii să se închine statuii unui zeu, Șadrac, Meșac și Abed-Nego au refuzat, deși pentru asta urmau să fie aruncați în foc.

Confruntați cu împăratul, ei au declarat: „Dumnezeul nostru căruia Îi slujim poate să ne scoată din cuptorul aprins.” (Daniel, 3:17) Aceasta este credință! Dar ei au continuat: „Și CHIAR DACĂ nu ne va scoate(…) nu ne vom închina chipului de aur.”(v 18) Aceasta înseamnă acceptare! Și înțelegere că Dumnezeu are propriile-I planuri. Iar Dumnezeu i-a scos vii din flăcări.
Crezând, vom vedea minunile lui Dumnezeu. Dar trebuie să știm că voia Lui este suverană și că ele se vor produce când El va hotărâ. Ne rugăm adesea ca Tatăl nostru să ne ridice o povară prea grea pentru umerii noștri. El o va face, sau… ne va întări umerii. La fel se întâmplă și cu obstacolele pe care le întâlnim în cale și pentru îndepărtarea cărora ne rugăm. Poate că ne va răspunde ajutându-ne să le ocolim. Sau să trecem peste ele.

Să ne amintim și de cuvintele lui Habacuc: „CHIAR DACĂ smochinul nu va înflori, vița nu va da niciun rod, rodul măslinului va lipsi, și câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri în staule, și nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele!” (Habacuc, 3: 17-18)

Doamne, ferește-ne de încercare, sau… pregătește-ne Tu pentru tot ce vei îngădui în viața noastră! Și cu inima plină de pacea Ta să vedem „binele” prin ochii Tăi. Pentru că Tu ești dragoste.

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 31 martie 2020

Omul este definit ca fiind o ființă socială, și asta spune multe. Trăiește și își desfășoară activitatea în comunitate, izolându-se doar arareori și… nu prea de bunăvoie. Cei care se izolează din proprie inițiativă sunt excepții.

Este explicabilă, astfel, reacția unora la carantina actuală, la izolarea impusă de pandemia în desfășurare. Pentru că, da, există oameni care sfidează interdicțiile. Inconștiență? Prostie? Teribilism? Poate din toate câte puțin, și ceva pe lângă…

Aș vrea să ne oprim însă asupra atitudinii celor care sfidează boala din exces de „spiritualitate”. Pentru că avem un Dumnezeu atotputernic, care ne apără, spun ei. Da, așa este Dumnezeul nostru, iar dragostea Lui nu poate fi pusă la îndoială. Dar regulile sunt reguli, iar carantina El a instituit-o.

Se îndoiește cineva? Să citim capitolul 13 din cartea biblică Leviticul. Preotul analiza fiecare caz de suspiciune de lepră, pentru că era cel abilitat să pună diagnosticul. Și omul era izolat 7 zile, după care era analizat din nou. Urmau alte 7 zile de izolare și dacă diagnosticul final se verifica a fi lepră, era scos din cetate. Așa i-a învățat Dumnezeu.

Să privim la cazul Mariei, sora lui Moise. Ea s-a ales cu lepră drept pedeapsă pentru cârtirea ei împotriva fratelui său, care era liderul numit de Dumnezeu. Moise a cerut intervenția divină, rugându-se: „Dumnezeule, Te rog, vindec-o!”(Numeri, 12:13)

Domnul i-a ascultat rugăciunea, dar a mai spus: „Să fie închisă 7 zile afară din tabără; după aceea, să fie primită în tabără.” (vers. 14) Nu face Dumnezeu lucrurile desăvârșite? Ba da, dar regulile le stabilise El. Și trebuiau respectate.

Să ne amintim și de leproșii vindecați de Isus. Erau zece oameni deznădăjduiți care se luptau și cu boala și cu… respingerea. Pentru că erau și ei izolați de societate. Isus i-a vindecat, dar le-a spus: „Duceți-vă și arătați-vă preoților!” (Luca, 17, 14)

Avea Isus nevoie de o confirmare? Ceva de genul: Mi-o fi reușit, de data asta? Nicidecum, căci El e Dumnezeu. Dar așa era regula, și preoții dădeau verdictul în privința reacceptării lor.

Ne cere Dumnezeu să ne luăm la trântă cu pandemia? Cu virusul? Nicidecum. Aceasta e treabă de Don Quijote, nu de credincios. Dumnezeu așteaptă să ne audă rugăciunile. Pentru ocrotire, pentru vindecare și pentru… înțelepciune. Ca să luăm decizii bune.

Da, ne lipsește apropierea, bucuria spirituală în Biserică, dar putem și izolați să ne simțim aproape. Cum? Purtându-ne în rugăciune unii pe alții. Și mai avem la îndemână și tehnologia actuală. Să ne sunăm mai des, îmbărbătându-ne.
Doamne, ne încredințăm cu viețile noastre în mâna Ta.

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 24 martie 2020

 

Călătoreau de trei zile sub soarele arzător al deșertului și nici urmă de apă. Este ușor de imaginat extazul lor când au văzut apele de la Mara. Bucurie de scurtă durată, urmată de o cruntă dezamăgire: apa nu era potabilă. Era amară!

Faptul că, în aceste condiții, s-au răzvrătit, cârtind, este explicabil. Ba chiar ne-am putea arăta îngăduitori. Dar, totuși… Totuși ei Îl văzuseră pe Dumnezeu acționând în favoarea lor. Cum să cârtești după ce ai trecut prin Marea Roșie ca pe uscat? Pentru că asta se întâmplase. Pentru acest popor numărând 600.000 doar adulți, la care se adăuga numărul mare de copii, Dumnezeu a despicat marea.

Acum cârtirea lor nu ne mai pare atât de ușor… scuzabilă. Cum să te îndoiești de Dumnezeu după ce I-ai văzut minunile. Cel ce a despicat marea nu poate să dea și apă? Dar meteahna aceasta, a îndoielii și cârtirii s-a perpetuat până în zilele noastre.

Sub presiunea maselor, Moise apelează la Dumnezeu, așa cum era de așteptat. Și a primit soluția. A luat un lemn, l-a aruncat în apă „și apa s-a făcut dulce”. (Exodul, 15: 25)

La Mara L-au cunoscut pe Domnul ca Dumnezeu al vindecării (Iahve Rafa), pentru că acolo le-a spus: „Dacă vei asculta cu luare aminte glasul Domnului Dumnezeului tău, dacă vei face ce este bine înaintea Lui, dacă vei asculta de poruncile Lui și dacă vei păzi toate legile Lui, nu te voi lovi cu niciuna din bolile cu care am lovit pe egipteni; căci Eu sunt Domnul care te vindecă.” (Exodul, 15: 26)

Așadar, ascultarea de Dumnezeu… imunizează. Adică poporul ascultător este ferit de epidemii. La ce ne-am putea, deci, aștepta noi? Și pentru că boala vine, pentru că-i simțim arsura, există și soluția… ulterioară. Cea a întoarcerii.

Pentru că Dumnezeu a zis: „…când voi trimite molima în poporul Meu, dacă poporul Meu, peste care este chemat Numele Meu, se va smeri, se va ruga și va căuta fața Mea, dacă se va întoarce de la căile lui cele rele, atunci voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatele și îi voi vindeca țara.” (2 Cronici, 7:13-14)

La planul A, cel al imunizării prin ascultare, am eșuat ca națiune. Rămâne însă planul B, cel al întoarcerii la Dumnezeu. Ce așteptăm, frați români? Genunchii la pământ și inima la cer! Așa vom vedea minunile lui Dumnezeu.

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 17 martie 2020

Curiozitatea ucenicilor privitoare la vremea sfârșitului era cât se poate de naturală. Dar este puțin probabil ca răspunsul să-i fi mulțumit: „Despre vremea aceea și despre ceasul acela, nu știe nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.” (Matei, 24:36) Sunt cuvintele Mântuitorului.

În lipsa răspunsului dorit, ei s-au ales totuși cu ceva. Isus le-a vorbit, deci, despre semnele sfârșitulului, adică despre evenimente de un dramatism intens care vor preceda a doua Sa venire. Și, printre altele, le-a spus: „…vor fi cutremure de pământ, foamete și EPIDEMII.” (Matei, 24: 7- BVA 2018)

Toate acestea se desfășoară sub ochii noștri, chiar dacă scepticii sunt de altă părere. De altfel, atitudinea lor o prevedea apostolul Petru: „Aceştia vor zice: „Când oare se va mai respecta promisiunea revenirii Lui? Pentru că de când au murit strămoşii noştri, toate lucrurile continuă să fie la fel ca la începutul creaţiei!”(2 Petru, 3:4- BVA 2018)

Da, așa spun. Că au fost cutremure dintotdeauna, cum s-a suferit și de foame. Cât despre epidemii, spun ei, nu suntem în pericol tocmai acum, cu o știință atât de avansată. Nu, nu așa stau lucrurile, oameni buni.

O cercetare, oricât de sumară, a datelor privitoare la cutremurele din ultimii o sută de ani, ne va arăta că frecvența lor a crescut de zeci de ori. Acum putem vorbi de seisme ca fiind unul dintre semne.

Cât despre foamete, chiar dacă e puțin vizibilă din lumea „civilizată”, ocupată cu divertismentul, ea există. Un sfert dintre copiii lumii suferă de foame, 300 murind ÎN FIECARE ORĂ din această cauză. Deșertificarea Terrei într-un ritm accelerat ( 50.000 kmp/an), fără precedent în istorie, este una dintre cauzele acestui flagel.

Dar să ne oprim la epidemii. Și, ca să le răspund scepticilor, spun și eu că au existat epidemii de-a lungul vremii și au făcut multe victime. Nu insist pe amănunte, dar vreau să subliniez că atunci problema se rezolva prin carantină, care era eficientă. Se murea, într-adevăr, în spatele porților închise ale cetății, dar se împiedica răspândirea bolii.

Să ne imaginăm, însă, un scenariu actual. Din China se întorc acasă 3 oameni contaminați, fără ca ei să știe: un turist european, un om de afaceri australian, și un om de știință american. În câteva ore ajung la destinație, în aeroporturi supraaglomerate, de unde se pleacă în alte sute de direcții. Așa arată o epidemie de… sfârșit de lume.

Cât despre știința invocată, lucrurile nu stau atât de bine pe cât se pare. Bătălia cu virusurile „inteligente” nu a fost câștigată, pentru că își schimbă tulpinile, părând să anticipeze următoarea mutare a cercetătorilor.
Și ar mai fi un aspect, privitor la știință: În mâna cui o fi, din moment ce este o mai mare preocupare pentru producerea de virusuri ucigașe decât pentru vaccinuri? Un exemplu ar fi virusul HIV, cert produs în laborator, dar încă fără vaccin. Sau, cel puțin, nu pe piață. Și s-au înregistrat peste un milion de decese.

Isus nu le-a un răspuns ucenicilor privitor la o dată anume, ci le-a zis: „Nu este treaba voastră să știți vremurile și soroacele.” (Fapte, 1:7) Dar le-a spus lor, și prin cele consemnate în scris, nouă, care vor fi semnele. Iar coronavirusul aflat azi în atenția noastră, se alătură altor virusuri capabile de epidemii devastatoare.

Ar fi o nebunie să nu-L ascultăm pe Isus. Avertismentul lui nu e menit să creeze panică, ci să tragă semnalul de alarmă. Să ne trezească, pentru că venirea Lui este aproape.

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 28 ianuarie 2020

Asupra conceptului de „corect politic”, sau „political correctness” așa cum s-a impus în lucrările de specialitate, n-am meditat, considerându-l vreun moft de-al postmodernismului. L-am ignorat chiar, până când i-am văzut agresivitatea virulentă.

Și iată că, de unde până acum am învățat că minoritatea se supune majorității, vedem acum că este corect politic să acordăm minorităților nu doar o atenție deosebită, ci atitudinea să ne fie plină de menajamente, mergând spre discriminare pozitivă.

La prima vedere ar părea un lucru bun. S-ar părea că este vorba de grija fața de semeni, de ajutorul acordat pentru a se integra, de a se simți în largul lor. Și n-am avea nimic împotrivă să umblăm cu mănuși. La gură. Adică să ne adaptăm vocabularul de o așa manieră, încât măria sa minoritarul (religios, sexual, etc) să nu se simtă jignit. Să nu folosim, deci, cuvinte care le-ar crea disconfort.

Îmi și imaginez o scenă cu galeria unei echipe de fotbal, ieșind de pe stadion după ce arbitrul le-a „furat” meciul din finală. Și în manifestările lor „culturale”, să-i oprești, spunându-le: Gata cu fotbalul, băieți! Tocmai trecem pe lângă doi șahiști care-l mută pe Karpov la d4, și n-am vrea să-i deranjăm cu problemele noastre, care nu-i interesează. N-ar fi –ați ghicit- corect politic.

În această fază a vocabularului, a înlocuirii unor termeni, conceptul pare inofensiv, dar aprofundându-l descoperi că este o ideologie totalitară.
Ce legătură are cu Crăciunul? Să ne întoarcem puțin în timp. Cu ceva ani în urmă eram îngrijorați că semenii noștri, deși se bucură de Sărbătoarea Crăciunului, nu acordă suficientă atenție Sărbătoritului.

De fapt aceasta este atitudinea adulților care se duc într-o familie, invitați fiind la aniversarea vreunui copilaș. Fac totul să se simtă bine, uitând cu desăvârșire că undeva într-un pătuț gângurește cel sărbătorit.

O atitudine similară la Sărbătoarea Nașterii Mântuitorului este dăunătoare. E de rău, ziceam. Mai rău nu se poate. Și iată cum realitatea contemporană ne contrazice. Se poate și mai rău.

Dacă în această tratare superficială a Nașterii mai era speranță de trezire, de înțelegere a realitatății, acum se încearcă ștergerea oricărei semnificații. Chiar și a numelui sărbătorii.

Corectitudinea politică ne cere să renunțăm la însemne, la simbolurile creștine, pentru a nu-i deranja pe semenii noștri aparținând minorităților religioase. Este un prim pas. Următorul este renunțarea la sărbători. Sau la numele și semnificația lor.

Și ceea ce n-a reușit comunismul, înlocuirea Crăciunului cu Moș Gerilă, reușește acum democrația occidentală prin corectitudine politică. Sărbători neutre, pentru a nu deranja pe nimeni. Și mass-media are aportul ei.

S-a sărbătorit, poate, Crăciunul dintr-o inerție imprimată de tradiție, dar atâta vreme cât colindele mai duceau vestea bună, mai era speranță. Ce facem însă cu generația crescută în supunere față de corectitudinea politică, căreia nu-i vede fața hidoasă.

În Occident lucrurile merg în direcția dorită de cei care trag sforile. Sau de cel care-i călăuzește. Și știm noi cine. Iar oamenii asistă nepăsători cum se îngroapă Crăciunul.

La noi lucrurile nu stau chiar așa. Deocamdată. Și până ne mai putem bucura de Crăciun, haideți s-o facem. Alături de Sărbătorit.

Cristos S-a născut! Sărbători fericite!

Simion Felix Marțian

Întoarcerea lui Isus în Galileea a fost un triumf, comparativ cu rezervele anterioare ale concetățenilor Săi în ceea ce-L privea. Căci ei, cunoscându-I familia de origine oarecum modestă, nu erau impresionați de persoana Lui, ceea ce L-a determinat pe Isus să spună că „un proroc nu este prețuit în patria sa”(Ioan, 4:44)

Acum, însă, „a fost primit bine de galileeni, care văzuseră tot ce făcuse la Ierusalim în timpul praznicului”( vers. 45). Lucrurile se schimbaseră așadar, și printre galileeni înflorea credința.

În timp ce Isus se afla în Cana, acolo unde transformase cândva apa în vin, înconjurat de atenția locuitorilor, a fost căutat de un slujbaș împărătesc. Acest curtean al lui Irod Antipa, tetrarhul Galileii și Pereii, venea tocmai de la Capernaum. A străbătut cei 25 de km mânat de disperare, căci fiul său era pe moarte.

El a venit la Isus ca o ultimă soluție, credința sa șubredă fiind din categoria „să văd și-apoi voi crede”. Dar când a înțeles că inima lui este înaintea lui Isus ca o carte deschisă, a strigat cu disperare: „Doamne, vino până nu moare micuțul meu.”( v 49).

Isus nu a găsit cu cale să-l însoțească, ci i-a zis: „Du-te (…)fiul tău trăiește.” Și tatăl îndurerat a plecat CREZÂND. Când se apropia de casă, l-au întâmpinat robii lui cu vestea cea bună. El, urmărit de un gând, i-a întrebat la ce oră s-a petrecut miracolul, iar răspunsul lor i-a dovedit că era ceasul în care Isus a zis: „Fiul tău trăiește.”

Pentru că așa lucrează Dumnezeu, al Cărui Cuvânt este adevărul. Pentru că astfel vine în întâmpinarea credinței noastre.

Citeam acest pasaj din Evanghelia după Ioan, pregătind obișnuita „meditație de miercuri”, când am auzit glasul stins al soției: „mi-e rău”. Era întinsă pe pat, și știam ce înseamnă asta, pentru că unul dintre medicamente îi lipsea de o vreme.

Am simțit o gheară strângându-mi inima, și-am reușit să mă eliberez doar pe genunchi, chemându-L pe Dumnezeu. I-am spus, printre altele: „Doamne, eu îndemn oamenii la credință, vorbindu-le despre puterea rugăciunii. Scriu mesaje de încurajare, inspirându-mă de cele scrise în Scriptură. Dar aici e nevoie de un miracol, Doamne! Eu Te chem în ziua necazului și vreau să văd izbăvirea Ta, Doamne. Și voi scrie despre asta. Voi scrie spre încurajare, inspirându-mă din realitatea trăită de mine. Dar acum, soția mea are nevoie de intervenția Ta”.

Nu știu cât timp m-am rugat, dar am simțit că ea e bine. Da, respirația liniștită a soției îmi spunea asta. Și credința. N-am întrebat-o imediat cum se simte, încercând să mă reculeg. Dar când am întrebat-o, mi-a zis: „M-am simțit bine de când ai început să te rogi.” Era ceasul când a vorbit Dumnezeu spre vindecarea ei. Mi-a vorbit în inimă.

 
Doamne, Îți mulțumesc! Și-Ți mulțumesc pentru toți cei care, citind acest mesaj, își vor fixa ceasul după ceasul Tău. Ceasul în care Tu vorbești spre vindecare. Și spre mântuire, Doamne. Amin!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 9 iulie 2019

 

Obişnuiţi fiind cu peregrinările lui Isus ca învăţător galileean extrem de modest în atitudine, suntem uimiţi de grandoarea intrării în Ierusalim înaintea pătimirii Sale. Dar era momentul Său, momentul legitimării Sale ca fiind Cel ce este. Şi profeţiile vorbeau despre acest moment.

Dar dincolo de acest eveniment în sine, este la fel de uimitor felul în care Dumnezeu acordă atenţie tuturor detaliilor, pentru ca planul Său să fie dus la îndeplinire aşa cum a fost conceput. Lucrurile erau stabilite şi dezvăluite public prin profeţiile care urmau să se împlinească întocmai.

Privitor la acest eveniment, profetul Zaharia scrisese cu cinci secole înainte: „Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe.” (Zaharia, 9:9)

Şi iată că Isus vine spre Ierusalim, dar…nici urmă de măgăruş. Sau, cel puţin, nu pentru ochii celor prezenţi. Şi-ai noştri. Dar El le spune ucenicilor: „Duceţi-vă în satul dinaintea voastră. Când veţi intra în el, veţi găsi un măgăruş legat, pe care n-a încălecat nimeni, niciodată. Dezlegaţi-l şi aduceţi-Mi-L.” (Luca, 19:30)

„Dacă va întreba cineva…” a continuat Isus, şi, într-adevăr, a întrebat. Iar ei au răspuns aşa cum au fost învăţaţi: „Domnul are nevoie de el.” Şi l-au dus. Fără întrebări suplimentare din partea proprietarului? Fără. Fără negocieri? Fără. Fără vreo dorinţă, firească, de vreun gheşeft? Fără. Scenariul era scris de Dumnezeu, profeţit, şi se derula-iată!- potrivit cu cele scrise. Cu toate detaliile.

Oamenii cunoşteau profeţia lui Zaharia, iar un element lipsă ar fi creat confuzie. Dar Dumnezeu S-a îngrijit să nu lipsească nimic. Măgăruşul făcea parte din recuzită şi a fost adus.

Bucurându-ne la această sărbătoare, să medităm şi asupra faptului că planurile lui Dumnezeu sunt duse la îndeplinire în toate detaliile. Şi aceasta să ne determine să facem planuri împreună cu El. De altfel, Biblia ne învaţă: „ Încredinţează-ţi lucrările în mâna Domnului, şi îţi vor izbuti planurile.” (Proverbe, 16:3)

Toate detaliile sunt în mâna Lui.

Simion Felix Marţian
Vulcan, 17 aprilie 2019

Un tablou bucolic, în care turma paşte iarba grasă, în timp ce păstorul cântă la caval acompaniat de susurul izvorului, nu poate fi decât o încântare, atât pentru ochi cât şi pentru sufletul în căutare de tihnă. Dar cel descris de Isus în pilda relatată de evanghelistul Luca (cap 15) nu are acest scop.

Pilda s-a impus în acest context ca o necesitate, când fariseii şi cărturarii au cârtit, intrigaţi de atitudinea Învăţătorului faţă de vameşii şi păcătoşii care au venit să-L asculte. O cârtire condamnabilă.

Isus începe parabola cu o întrebare retorică: „Care om dintre voi, dacă are o sută de oi, şi pierde pe una din ele, nu lasă pe celelalte nouăzeci şi nouă pe islaz, şi se duce după cea pierdută, până când o găseşte?”(vers 4) Continuă apoi vorbind despre bucuria regăsirii şi a întoarcerii la turmă, bucurie pe care o sărbătoreşte împreună cu prietenii.

Analogia cu turma, folosită frecvent, ar trebui s-o considerăm măgulitoare pentru că oile sunt animale sociale, docile şi-mai ales!- îşi urmează cu credincioşie păstorul, faţă de care dezvoltă dependenţă. De aceea Isus continuă această analogie când vorbeşte despre faptul că este „multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte”.

Nu ni se spune care a fost reacţia turmei, dar nu e greu de presupus, chiar dacă n-avem experienţă în zootehnie. Acceptarea. Pentru că în turmă voia păstorului este suverană. Dar la oameni? Fariseii şi cărturarii au dovedit respingere. Se erijau în cei care pot face selecţie pentru turma lui Dumnezeu. Greşit.

Ne rugăm adesea, noi, turma, pentru „prinşii de război”, adică pentru oile rătăcite. Câtă sinceritate punem în rugăciune? Întrebarea se cere rostită pentru că întoarcerea unei oi rătăcite nu generează întotdeauna bucuria aşteptată. Se bucură Păstorul. Cerul se bucură. Dar noi?

Haideţi să participăm cu inima la bucuria cerului. Fără rezerve. Şi fără judecată! Amin.

Simion Felix Marţian
Vulcan, 20 noiembrie 2018