Pledoarie pentru crez  

Derulez imagini dănțuind vivace
Dintr-o lume care pare-un carnaval,
Lume ce-ntr-un iureș face și desface
Sub deviza zilei: superficial!

Priponind gândirea de un „ce se poartă”
Dăm identității straie de angro,
Și în existența devenind deșartă
Strigă rațiunea: lume, încotro?

Se tocește, parcă, și-ascuțișul minții
Cu idei „de-a gata”, gânduri „la pachet”,
Și de starea asta ținem strâns cu dinții
Prinși de platitudini ca de un magnet.

Pojghița se poartă, sau poate spoiala,
Ascunzând dramatic drumul către miez,
Dar dezastrul vine doar atunci când boala,
Molima aceasta se-ntinde pe crez.

Fără profunzime, moartă ni-e credința,
Fără cunoștința tainelor adânci,
Fără înălțimea ce-o dă-n zbor voinţa,
Fără fermitatea neclintitei stânci.

Afirmându-ți crezul, ieși din lumea plată
Părăsind curentul uniformizant,
Lăsând „ce se poartă” la...„a fost o dată”
Pentr-o viață nouă și un trai vibrant!

Nu pentru senzații, nici adrenalină,
Nu pentru că-i trendy, super sau frumos,
Ci pentru trăire veșnică-n lumină
Cu Mântuitorul, Cu Isus Cristos!

Simion Felix Marțian

( Meditație de noiembrie)

Mi-a drapat fereastra cu melancolie
Toamna pe sfârșite, vânătă-n obraz,
Și prin desfrunzirea apăsând pustie,
Lăcrimând cu ploaie bate în pervaz.

Din calești de ceață dă risipei brume
Prin păduri tăcute stinse-n muguri orbi,
Și-aruncând hlamida rece peste lume
Se înstăpânește trâmbițând prin corbi.

Vara-i amintire, strop de nostalgie,
Iarna-și pregătește sania de drum,
Toamna-și fierbe-n ploaie trista agonie,
Eu, în cursa vremii, meditez și spun:

Ne apasă vremea, ploaia ne-ntristează,
Gerul ne-ncolțește șfichiuind cumplit,
Ne sufocă vara când, în strai de-amiază,
Își revarsă lava fiartă la zenit.

Parcă nu-i pământul casa, vatra noastră,
Nu ne vine bine niciun anotimp,
Le privim cum zboară, însă pe fereastră,
Căci sezonul nostru-i... dincolo de timp.

Este anotimpul gloriei eterne,
Diferit în toate de orice clișeu,
Anotimp în care pacea se așterne
Să trăim în slavă, lângă Dumnezeu!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 18 noiembrie 2017

Se cern tristeți tivite-n cenușiu
Din cerul toamnei care-adânc ne doare,
Brăzdat în lung de păsări călătoare,
Și-un vânt ne suflă-n suflet a pustiu.

Ducând pe aripi vara care-a fost,
Ne iau și diadema bucuriei,
Lăsându-ne iar pradă nostalgiei
Pe scena cu decor tot mai anost.

Ne-apasă dureros plecarea lor,
Dar toamna noastră lor le e străină
Și zboară spre căldură și lumină,
Spre-un astru-al zilei mai strălucitor.

Rămași într-un amurg violaceu,
Lipsiți de-a cântecelor armonie,
Putem să medităm la veșnicie
Și-o rugă să-nălțăm spre Dumnezeu:

E-aproape, Doamne,-al vremii act final,
Pornește Tu în noi deșteptătorul,
Să nu ratăm în toamna lumii zborul,
Știind că Tu ne-aștepți la terminal.

Simion Felix Marțian

În mări de frunze galbene înot
Și-aroma viei nările-mi înfoaie,
Mi-s ochii prinși de-a mărului văpaie,
Intrând în toamnă ca într-un complot.

Mă prind de orizonturi care ard
În calde asfințituri miresmate,
Când simt curgând din piersici parfumate
Mirosul viu ca dintr-un râu de nard.

Mă-mbată părul cu al său parfum
Plutind printre miresme de gutuie,
Dar, când acestea către boltă suie,
De undeva se simte iz de... fum.

Venind târâș, insinuat perfid,
Ca șarpele care din iarbă mușcă,
Mirosul ucigaș de praf de pușcă
Dă toamnei aromate chip morbid.

Hei, voi acei care v-ați cocoțat
În șaua vremii și sunteți la frâie,
Lăsați-i toamnei straiul de lămâie
Și-al ei buchet de-arome-așa bogat!

Opriți războiul, vă acuză greu
Lacrimi de mame, adunate-n poală,
Și voi veți da de toate socoteală,
Opriți, nu-L mâniați pe Dumnezeu!

Simion Felix Marțian
Siegen, 8 octombrie 2022

Tot albi sunt porumbeii, ca și ieri,
În zborul lor pe-un cer la fel de-albastu;
De ce, dar, ies lăstari de neplăceri
Din rădăcini de ură și dezastru?

De ce se-aud din beznă nechezând
Cai nărăvași ce-azvârle din copite?
De ce-s în zare zale zăngănind,
În șuierat de sulițe-otrăvite?

Planeta pare-o pungă cu venin
Ce scuipă foc atunci când e atinsă,
Și cerul ei degeaba e senin
Când dragostea în oameni este stinsă.

Orice scânteie este un coșmar
Cu foc și cu explozii iminente,
Vorbim lătrând, ne mângâiem prea rar,
Și gheața ține loc de sentimente.

În lumea urii e-un nestins război
Și ura ei începe să ne doară,
Dar dacă pacea o purtăm în noi,
Preaplinul ei va da pe dinafară.

Mi-e dor de pacea care face dig
În calea revărsărilor de ură,
Și ca să fie cald unde e frig
Iubire pune unde e spărtură.

Mi-e dor de omul bun și luminos
Ce-aleargă după pace cu ardoare,
Mi-e dor de pacea care-o dă Cristos
Căci ce e de la El nicicând nu moare.

Simion Felix Marțian

Pocnind din tunete vestind furtună,
Pe fața lumii neguri se-mbulzesc,
Și cresc cu-mpletituri perfide, cresc,
Și-n jurul lor primejdii noi se-adună.

Pe drumul vieții înghițit de bezne
Drumeți se rătăcesc debusolați,
Și-n mlaștina cu ochii bulbucați
Se-afundă-ncet, încet, mai sus de glezne.

Salvarea lumii este în lumină
Și-n drumul drept prin adevăr trasat;
Este urgent, nu e de amânat,
Ieșiți la drum cu torțele în mână!

Tu porți în tine magica scânteie,
Cunoașterea de Cer, de Dumnezeu,
Și poți s-aprinzi pe drumul nopții greu,
Nu doar făclii, ci ample curcubeie.

E sarcina acelor care știu,
A celor care poartă-n ei lumină,
Să spună că-n curând are să vină
Acel ce-a înviat și este viu!

Asumă-ți rolul și-nțelege bine
Că tu ești astru, nu ești licurici,
Să dai lumină-n jur, acum și-aici,
Și… nu uita: Cristos este cu tine!

Simion Felix Marțian

E iarăși, Doamne, foc și fum pe dealuri
Și ziua-ncepe și se-ncheie trist,
Revine-n trend ținuta de tanchist
Cusută cu defuncte idealuri.

Cu oameni mari ieșiți acum la joacă
(Un joc nu doar nebun, ci ucigaș)
Planeta-și strânge tihna pe făraș
Și-n strai de zbucium și fiori se-mbracă.

Păianjeni țes în creșe bombardate
Și-n vetre reci de foste brutării,
Mor flori de sete-n casele pustii
Cu uși deschise spre eternitate.

De ce e, Doamne,- această nebunie,
Când, la distanță de un zâmbet doar,
De-o... mână-ntinsă, e cerescul dar,
E pacea Ta venind din veșnicie.

Cu lacrimi strânse-n putini și-n bidoane
În rugă, Doamne, Te chemăm acum:
Dă Tu înțelepciune, gândul bun,
Zburdalnicilor mari de la butoane.

Simion Felix Marțian
Siegen, 27 iunie 2022

Spre locu-I din ceruri plecase Isus,
Și ei, ucenicii,-n furtună
Simțeau că-i prea rece odaia de sus,
Și singuri sunt chiar și-mpreună.

Prin Duhul promis mai dădeau vieții sens
Tivind cu-ntrebările visul,
Ce dau pâlpâire misterului dens:
El cine-i? Și cum e Promisul?

Și cine-ar putea să Îi țină Lui loc,
Când Domnul străbate văzduhul?
Iar cerul răspuns-a cu limbi ca de foc:
Acesta-i Divinul, e Duhul!

Duh Sfânt ce-a încins mii de inimi atunci
Turnându-Și din ceruri fluidul,
Iar ei, pietre vii șlefuite-n porunci,
Bisericii pusu-i-au zidul.

Și-n curgerea ei zbuciumată prin ani
Spre zborul final și nemoarte,
Crescut-a în ciuda atâtor dușmani,
De noi Cincizecimi având parte.

Putere din cer? Da, putere din cer
E Duhul din Sfânta Treime,
Turnând în etern ce părea efemer,
Bisericii dând Cincizecime.

Spre locu-I din ceruri plecat-a Isus
Tăind ca un fulger văzduhul,
Dar astăzi e cald și-n odaia de sus
Și-n inimi e cald, căci e Duhul!

Simion Felix Marțian

„Se arată florile pe câmp, a venit vremea cântării și se aude glasul turturicii în câmpiile noastre.” (Cântarea cântărilor 2:12)

Gerul se resoarbe și, ieșind din scenă,
Scutură dramatic al cortinei fald,
Iar din rădăcina timpului, perenă,
Primăvara intră îmbrăcată-n cald.

Este grea lumina însolzată-n aur,
La fereastra vieții năvălind șuvoi,
Și-mpărțind regește din acest tezaur
Înveșmântă lumea toată-n straie noi.

N-am deajuns ferestre să primesc lumină,
Nu-mi ajung doar ochii, mă deschid prin pori
Să trăiesc minunea de culoare plină
Când pământul râde către noi cu flori.

Doamne, ce minune! Câtă bogăție!
Curge viu culoarea dând luminii rost,
Înflorirea însăși, strop de veșnicie,
Învățându-și, iată, rolul pe de rost!

Sărutăm corole, inspirând culoare,
Și ne curge-n vene timpul înflorit
Când, dorind fierbinte, cerem cu ardoare
Înflorire sacră, trai neprihănit.

Doamne, dă-mi petale, înflorindu-mi viața,
Ca să port în cupă roua de cleștar
Și, spre veșnicie rămânând cu fața,
Să iubesc ca Tine, revărsând nectar!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 9 aprilie 2017

Mă-ngrozesc să constat că mi-e veacul bolnav,
Măcinat de o tragică boală,
Și, sfidând nonșalant diagnosticul grav,
El se stinge încet de… spoială.

A pătruns peste tot, se cultivă intens
Și trăim doar prin ce-i „la vedere”,
Căutăm la decor străluciri fără sens
Și izvor nesecat de plăcere.

Ne zidim din cochilii lipsite de fond
Și castele și visuri semețe,
Colindând pe aripă de gând vagabond
Suprafețe lucind. Suprafețe.

Dar există un puț nesecat și profund
Care poate s-adape pământul,
Și în care izvoare de viață se-ascund,
Iar această fântână-i Cuvântul.

Simt un dor arzător de-a pătrunde-n adânc,
Scufundat în esență de viață,
Și de-acolo să beau, să respir, să mănânc,
Vindecat de ce-i doar… suprafață.


Îndrăzniți, oameni buni, Dumnezeu ne-a chemat
Să-i sondăm prin cunoaștere taina,
Adâncindu-ne-n El vom fi apți de zburat,
Veșnicia fiindu-ne haina!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 11 iunie 2019