Spre locu-I din ceruri plecase Isus,
Și ei, ucenicii,-n furtună
Simțeau că-i prea rece odaia de sus,
Și singuri sunt chiar și-mpreună.

Prin Duhul promis mai dădeau vieții sens
Tivind cu-ntrebările visul,
Ce dau pâlpâire misterului dens:
El cine-i? Și cum e Promisul?

Și cine-ar putea să Îi țină Lui loc,
Când Domnul străbate văzduhul?
Iar cerul răspuns-a cu limbi ca de foc:
Acesta-i Divinul, e Duhul!

Duh Sfânt ce-a încins mii de inimi atunci
Turnându-Și din ceruri fluidul,
Iar ei, pietre vii șlefuite-n porunci,
Bisericii pusu-i-au zidul.

Și-n curgerea ei zbuciumată prin ani
Spre zborul final și nemoarte,
Crescut-a în ciuda atâtor dușmani,
De noi Cincizecimi având parte.

Putere din cer? Da, putere din cer
E Duhul din Sfânta Treime,
Turnând în etern ce părea efemer,
Bisericii dând Cincizecime.

Spre locu-I din ceruri plecat-a Isus
Tăind ca un fulger văzduhul,
Dar astăzi e cald și-n odaia de sus
Și-n inimi e cald, căci e Duhul!

Simion Felix Marțian

„Se arată florile pe câmp, a venit vremea cântării și se aude glasul turturicii în câmpiile noastre.” (Cântarea cântărilor 2:12)

Gerul se resoarbe și, ieșind din scenă,
Scutură dramatic al cortinei fald,
Iar din rădăcina timpului, perenă,
Primăvara intră îmbrăcată-n cald.

Este grea lumina însolzată-n aur,
La fereastra vieții năvălind șuvoi,
Și-mpărțind regește din acest tezaur
Înveșmântă lumea toată-n straie noi.

N-am deajuns ferestre să primesc lumină,
Nu-mi ajung doar ochii, mă deschid prin pori
Să trăiesc minunea de culoare plină
Când pământul râde către noi cu flori.

Doamne, ce minune! Câtă bogăție!
Curge viu culoarea dând luminii rost,
Înflorirea însăși, strop de veșnicie,
Învățându-și, iată, rolul pe de rost!

Sărutăm corole, inspirând culoare,
Și ne curge-n vene timpul înflorit
Când, dorind fierbinte, cerem cu ardoare
Înflorire sacră, trai neprihănit.

Doamne, dă-mi petale, înflorindu-mi viața,
Ca să port în cupă roua de cleștar
Și, spre veșnicie rămânând cu fața,
Să iubesc ca Tine, revărsând nectar!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 9 aprilie 2017

Mă-ngrozesc să constat că mi-e veacul bolnav,
Măcinat de o tragică boală,
Și, sfidând nonșalant diagnosticul grav,
El se stinge încet de… spoială.

A pătruns peste tot, se cultivă intens
Și trăim doar prin ce-i „la vedere”,
Căutăm la decor străluciri fără sens
Și izvor nesecat de plăcere.

Ne zidim din cochilii lipsite de fond
Și castele și visuri semețe,
Colindând pe aripă de gând vagabond
Suprafețe lucind. Suprafețe.

Dar există un puț nesecat și profund
Care poate s-adape pământul,
Și în care izvoare de viață se-ascund,
Iar această fântână-i Cuvântul.

Simt un dor arzător de-a pătrunde-n adânc,
Scufundat în esență de viață,
Și de-acolo să beau, să respir, să mănânc,
Vindecat de ce-i doar… suprafață.


Îndrăzniți, oameni buni, Dumnezeu ne-a chemat
Să-i sondăm prin cunoaștere taina,
Adâncindu-ne-n El vom fi apți de zburat,
Veșnicia fiindu-ne haina!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 11 iunie 2019

Ieșind pe prispa unui gând răzleț
Ca să-mi întind ideile la soare,
Am fost izbit de valul de culoare
Cu creasta de un verde pădureț.

Am scris cu pana înmuiată-n cer
Și-n auriu de țarină fertilă,
Dar o să scriu, mi-am zis, cu clorofilă,
Cu dor de verde renăscut din ger.

Și m-am lăsat pătruns de seve noi
Ca de-o renaștere, de-o nouă viață,
Înțelegând că-n verde se dezgheață
Muriri trecute, adâncite-n noi.

Doar respirând prin muguri înverziți,
Și înverzind la rându-ne spre soare,
Vom dovedi că verdele nu moare,
Țâșnind cu viața-n arborii treziți.

Arzând de dor de verde mă-nfășor
În straiul vegetal ca-ntr-o hlamidă,
Iar inima, tinzând să se deschidă,
Își toarce ruga către Creator:

Ascultă, Sfinte Tată, ruga mea
Când înverzirea-mi este năzuință,
Și fă-mă, căci la Tine-i cu putință,
Măslinul verde pus în Casa Ta!

Simion Felix Marțian

Nu izbucnesc dintre coperți stindarde
Și nici trompeți nu sună pe alei,
Numai nucleul slovei care arde
Cinstește azi, cu-nfiorări de coarde,
Pe cei ce-n scris respiră prin condei.

Și lexicul pestriț se-aliniază
Ascultător la linia de start,
Dospind geneze-nmugurite-n frază,
Ca, erupând în lavă de amiază,
Să-mbrace universul în brocart.

Eu scriu, tu scrii, el scrie și ea scrie
Și dacă ne topim curgând în scris,
În proza noastră sau în poezie,
Ne dăruim, crâmpei de veșnicie,
Celor avizi de viață și… de vis.

Cuvântul scris nu-i doar o cărămidă
Zidind cetăți ce prea devreme pier,
Ci e celulă vie și fluidă
Dând muguri noi, pornind să se deschidă,
Cu meșteșug din Cer și pentru Cer.

Să dăm dar vieții viața ce nu moare,
Trudind în scris la șlefuirea ei,
Și la această mare sărbătoare
Scriu, pentru cei ce scriu, și o urare:
La mulți ani, frații mei întru condei!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 3 martie 2017

( 3 februaria 1922 – 3 februarie 2022, 100 ani de la naștere)

Cânta privighetoarea pe Siret
În sălciile verzi și trestii frânte,
Și parcă lunca murmura încet
Când începea Culai și el să cânte.

Acest copil cu chipul luminos
A îndrăgit încă de mic cântarea,
Dar pentru că-L iubea mult pe Christos,
În cânt și-a pus si crezul și-nchinarea.

A dus în viață cântecul cu el
La cei spre care revărsa iubire,
Și lângă note-a pus în cânt și zel,
Știind că munca lui este zidire.

Dar a văzut, slujind neîncetat,
Că nu-i ușoară calea pocăinței,
Căci zbirii răi, cu chip întunecat,
I-au dat un... „Sfânt cuptor al suferinței”.

Cinci ani de închisoare, ani de chin,
Departe de cei dragi și de-nchinare,
Dar, întărit de Cer sub... „Cer senin”,
El a cântat și-a scris și-n închisoare.

Mii de cântări vibrează și acum
În inimi care pentru Domnul cântă,
Căci Niculiță ne-a lăsat un drum
Și prin cântare o lumină sfântă.

Prin tot ce-a scris el e prezență vie
Și ce-a cântat e Cerului prinos,
Căci viața lui a fost o simfonie
Și a fost dirijată de Christos!

Simion Felix Marțian
Siegen, 18 ianuarie 2022

Ne bântuie geruri mușcând nemilos
Cu colți de cumplite dihănii,
Și-n răni suflă vântul țipând dureros
În goană nebună de sănii.

Cu gheață în suflet și gheață-n priviri,
Ne-nghite cu totul decorul,
Și aripa frântă-a uitatei iubiri
Prin țurțuri își tânguie zborul.

Pe sipet în suflet, ce poartă candid
Surâsul ca nimb al iubirii,
E colbul uitării, obstacol perfid,
Un zid împotriva trezirii.

Dar, Doamne, noi suntem făcuți să iubim,
Tu nu ne-ai făcut robi ai gheții,
Aprinde în oameni, cu focu-Ți sublim,
Iubirea, ca vector al vieții!

Și-apoi în dezghețul zvâcnind radios
Și-n clocot de imnuri divine,
Țesând armonii să trăim luminos
Uniți în iubirea de Tine!

Simion Felix Marțian

Nu mi-e cald, nu mi-e frig, nu mi-e sete, cumva
Mi-e, aşa, o simţire aparte;
Am găsit! Da, mi-e… alb, şi aceasta-i ceva
Mai presus de viaţă şi moarte.

Mi-este alb ca-n zăpezi sărutate de ger
Sau în puf luminos de columbă,
Ca-n culori care vin despletite-n eter
Şi în spectrul solar se îmbumbă.

Da, mi-e alb ca în spuma adusă de val
Sau în laptele-adus de la stână,
Îmi e alb ca-n corole de crin, alb floral,
Şi mi-e alb cum e albul de lână.

Copleşit sunt de... alb şi de ceea ce simt,
Şi-nţeleg că această simţire
E îndemnul divin ca trăind să consimt
Să mă-mbrac în strai alb de sfinţire.

Tu îmbracă-mă, Doamne, în haină de in,
Ca să port neprihana în mine
Ca o horbotă albă, din albul divin,
Alb ca dorul curat după Tine!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 4 ianuarie 2019

Acum când bate-n uşă noul an
Cu ale sale căi necunoscute
Pe al trăirii  zbuciumat ocean,
Vă-ncredinţez, punând în vers elan,
În braţul Ocrotirii absolute.

Şi El-Olam, El veşnic Dumnezeu
Să vă-nsoţească-n toată alergarea,
Sprijin şi adăpost în ceasul greu,
Şi-al biruinţei minunat trofeu
Vă fie-n viaţă binecuvântarea!

Vă mai doresc experienţe noi,
Ca-n clipele când  viaţa-i o pustie
Şi abandonul tuturor e-n toi,
Să ştiţi că ochii Celui ce-i El Roi
Vă însoţesc cu o privire vie.

În mâna lui Yehova Ţidkenu
Vă-ncredinţez, prin rugi, pe mai departe
Şi-atunci când cu-al minciunilor atu
Răuvoitori vor face din „da”, „nu”,
El este Cel ce face-va dreptate.

Iar când primejdii vor ieşi în drum
Şi-nsinguraţi vă veţi lupta cu teama
Să nu descurajaţi, nu, nicidecum,
Ci să rostiţi: ca orişicând, şi-acum
Domnul este aici, Yehova Shama!

Când zbuciumul lucrarea lui şi-o face,
Aşa ca-n viaţa fiecărui om,
Şi când neliniştea în suflet zace,
Eu vă doresc s-aveţi eterna pace
Din Cel ce-i pacea, Yehova Shalom!

Vă mai urez ca-n lipsuri, în necaz,
În tristă, dureroasă păgubire,
Drepţi să rămâneţi sub acest talaz
Ştiind, în cugetul de-a pururi treaz,
Că se va îngriji Yehova Yire.


În casă stând alături, cot la cot,
Să nu lăsaţi duşmani să treacă pragul,
Să-i biruiţi prin Domnul Savaot
Şi-apoi să ridicaţi sus, sus de tot,
Prin Cel ce e Yehova Nissi, steagul!


Şi dacă-n anul care va veni,
Vreo boală vă va-nnegura cărarea,
Să se îndure Cel din veşnicii,
Cel ce a fost, ce este şi va fi
Yehova Rapha, El e vindecarea.

La uşă-i Anul Nou cu-al său alai,
Primiţi-l deci cu sufletul cucernic
Şi-n casa voastră, ca-ntr-un colţ de rai,
Eu vă doresc să fie El Shadai,
Cel ce e Dumnezeu atotputernic!

Simion Felix Marțian

Nu-i veacul acesta un timp de lumină,
Chiar dacă țâșnesc irizări de neon
Din nimbul de care cu fală se-anină,
Iar laserul-rege se urcă pe tron.

Cunoașterea crește, prin rupte perdele
Vedem mai departe, privind îndrăzneț,
Pășim demolând ruginite zăbrele
Și credem că veacul acesta-i măreț.

Dar nu-i decât zbaterea noastră prin care
Confortului dăm din trăire tribut,
Și spiritul uită, da, uită să zboare
Căci aripa frântă lipită-i de lut.

Cum poate fi veacul acesta lumină
Când Cel ce-i Lumină e-acum părăsit,
Când punem la zid pe acei ce se-nchină,
Iar El e din nou printre noi răstignit.

Se trag pe lumina scripturilor storuri
Și vechi adevăruri sunt prinse-n peceți,
Iar candele oarbe primesc azi onoruri,
Cu umbrele negre jucând pe pereți.

Se moare în beznă, spre moartea eternă,
În veacul prezent ce se vrea luminos,
Și steagul luminii e astăzi în bernă
Când nu e lumină venind din Cristos.

„Voi sunteți în lumea aceasta lumină”
Ne spune Lumina pe care-o iubim,
Deci bezna de-acuma și care-o să vină,
Putem, prin trăire, să o risipim!

Simion Felix Marțian