Ieșind pe prispa unui gând răzleț
Ca să-mi întind ideile la soare,
Am fost izbit de valul de culoare
Cu creasta de un verde pădureț.
Am scris cu pana înmuiată-n cer
Și-n auriu de țarină fertilă,
Dar o să scriu, mi-am zis, cu clorofilă,
Cu dor de verde renăscut din ger.
Și m-am lăsat pătruns de seve noi
Ca de-o renaștere, de-o nouă viață,
Înțelegând că-n verde se dezgheață
Muriri trecute, adâncite-n noi.
Doar respirând prin muguri înverziți,
Și înverzind la rându-ne spre soare,
Vom dovedi că verdele nu moare,
Țâșnind cu viața-n arborii treziți.
Arzând de dor de verde mă-nfășor
În straiul vegetal ca-ntr-o hlamidă,
Iar inima, tinzând să se deschidă,
Își toarce ruga către Creator:
Ascultă, Sfinte Tată, ruga mea
Când înverzirea-mi este năzuință,
Și fă-mă, căci la Tine-i cu putință,
Măslinul verde pus în Casa Ta!
Simion Felix Marțian
Poezii
La mulți ani, condeieri!
Nu izbucnesc dintre coperți stindarde Și nici trompeți nu sună pe alei, Numai nucleul slovei care arde Cinstește azi, cu-nfiorări de coarde, Pe cei ce-n scris respiră prin condei. Și lexicul pestriț se-aliniază Ascultător la linia de start, Dospind geneze-nmugurite-n frază, Ca, erupând în lavă de amiază, Să-mbrace universul în brocart. Eu scriu, tu scrii, el scrie și ea scrie Și dacă ne topim curgând în scris, În proza noastră sau în poezie, Ne dăruim, crâmpei de veșnicie, Celor avizi de viață și… de vis. Cuvântul scris nu-i doar o cărămidă Zidind cetăți ce prea devreme pier, Ci e celulă vie și fluidă Dând muguri noi, pornind să se deschidă, Cu meșteșug din Cer și pentru Cer. Să dăm dar vieții viața ce nu moare, Trudind în scris la șlefuirea ei, Și la această mare sărbătoare Scriu, pentru cei ce scriu, și o urare: La mulți ani, frații mei întru condei! Simion Felix Marțian Vulcan, 3 martie 2017
Dor de Nicolae Moldoveanu
( 3 februaria 1922 – 3 februarie 2022, 100 ani de la naștere) Cânta privighetoarea pe Siret În sălciile verzi și trestii frânte, Și parcă lunca murmura încet Când începea Culai și el să cânte. Acest copil cu chipul luminos A îndrăgit încă de mic cântarea, Dar pentru că-L iubea mult pe Christos, În cânt și-a pus si crezul și-nchinarea. A dus în viață cântecul cu el La cei spre care revărsa iubire, Și lângă note-a pus în cânt și zel, Știind că munca lui este zidire. Dar a văzut, slujind neîncetat, Că nu-i ușoară calea pocăinței, Căci zbirii răi, cu chip întunecat, I-au dat un... „Sfânt cuptor al suferinței”. Cinci ani de închisoare, ani de chin, Departe de cei dragi și de-nchinare, Dar, întărit de Cer sub... „Cer senin”, El a cântat și-a scris și-n închisoare. Mii de cântări vibrează și acum În inimi care pentru Domnul cântă, Căci Niculiță ne-a lăsat un drum Și prin cântare o lumină sfântă. Prin tot ce-a scris el e prezență vie Și ce-a cântat e Cerului prinos, Căci viața lui a fost o simfonie Și a fost dirijată de Christos! Simion Felix Marțian Siegen, 18 ianuarie 2022
Mi-e alb…
Nu mi-e cald, nu mi-e frig, nu mi-e sete, cumva Mi-e, aşa, o simţire aparte; Am găsit! Da, mi-e… alb, şi aceasta-i ceva Mai presus de viaţă şi moarte. Mi-este alb ca-n zăpezi sărutate de ger Sau în puf luminos de columbă, Ca-n culori care vin despletite-n eter Şi în spectrul solar se îmbumbă. Da, mi-e alb ca în spuma adusă de val Sau în laptele-adus de la stână, Îmi e alb ca-n corole de crin, alb floral, Şi mi-e alb cum e albul de lână. Copleşit sunt de... alb şi de ceea ce simt, Şi-nţeleg că această simţire E îndemnul divin ca trăind să consimt Să mă-mbrac în strai alb de sfinţire. Tu îmbracă-mă, Doamne, în haină de in, Ca să port neprihana în mine Ca o horbotă albă, din albul divin, Alb ca dorul curat după Tine! Simion Felix Marțian Vulcan, 4 ianuarie 2019
În noul an, cu Dumnezeu
Acum când bate-n uşă noul an Cu ale sale căi necunoscute Pe al trăirii zbuciumat ocean, Vă-ncredinţez, punând în vers elan, În braţul Ocrotirii absolute. Şi El-Olam, El veşnic Dumnezeu Să vă-nsoţească-n toată alergarea, Sprijin şi adăpost în ceasul greu, Şi-al biruinţei minunat trofeu Vă fie-n viaţă binecuvântarea! Vă mai doresc experienţe noi, Ca-n clipele când viaţa-i o pustie Şi abandonul tuturor e-n toi, Să ştiţi că ochii Celui ce-i El Roi Vă însoţesc cu o privire vie. În mâna lui Yehova Ţidkenu Vă-ncredinţez, prin rugi, pe mai departe Şi-atunci când cu-al minciunilor atu Răuvoitori vor face din „da”, „nu”, El este Cel ce face-va dreptate. Iar când primejdii vor ieşi în drum Şi-nsinguraţi vă veţi lupta cu teama Să nu descurajaţi, nu, nicidecum, Ci să rostiţi: ca orişicând, şi-acum Domnul este aici, Yehova Shama! Când zbuciumul lucrarea lui şi-o face, Aşa ca-n viaţa fiecărui om, Şi când neliniştea în suflet zace, Eu vă doresc s-aveţi eterna pace Din Cel ce-i pacea, Yehova Shalom! Vă mai urez ca-n lipsuri, în necaz, În tristă, dureroasă păgubire, Drepţi să rămâneţi sub acest talaz Ştiind, în cugetul de-a pururi treaz, Că se va îngriji Yehova Yire. În casă stând alături, cot la cot, Să nu lăsaţi duşmani să treacă pragul, Să-i biruiţi prin Domnul Savaot Şi-apoi să ridicaţi sus, sus de tot, Prin Cel ce e Yehova Nissi, steagul! Şi dacă-n anul care va veni, Vreo boală vă va-nnegura cărarea, Să se îndure Cel din veşnicii, Cel ce a fost, ce este şi va fi Yehova Rapha, El e vindecarea. La uşă-i Anul Nou cu-al său alai, Primiţi-l deci cu sufletul cucernic Şi-n casa voastră, ca-ntr-un colţ de rai, Eu vă doresc să fie El Shadai, Cel ce e Dumnezeu atotputernic! Simion Felix Marțian
Manifest pentru lumină
Nu-i veacul acesta un timp de lumină, Chiar dacă țâșnesc irizări de neon Din nimbul de care cu fală se-anină, Iar laserul-rege se urcă pe tron. Cunoașterea crește, prin rupte perdele Vedem mai departe, privind îndrăzneț, Pășim demolând ruginite zăbrele Și credem că veacul acesta-i măreț. Dar nu-i decât zbaterea noastră prin care Confortului dăm din trăire tribut, Și spiritul uită, da, uită să zboare Căci aripa frântă lipită-i de lut. Cum poate fi veacul acesta lumină Când Cel ce-i Lumină e-acum părăsit, Când punem la zid pe acei ce se-nchină, Iar El e din nou printre noi răstignit. Se trag pe lumina scripturilor storuri Și vechi adevăruri sunt prinse-n peceți, Iar candele oarbe primesc azi onoruri, Cu umbrele negre jucând pe pereți. Se moare în beznă, spre moartea eternă, În veacul prezent ce se vrea luminos, Și steagul luminii e astăzi în bernă Când nu e lumină venind din Cristos. „Voi sunteți în lumea aceasta lumină” Ne spune Lumina pe care-o iubim, Deci bezna de-acuma și care-o să vină, Putem, prin trăire, să o risipim! Simion Felix Marțian
Parfum de-nchinare
Azi, în toamna lumii, aplecați spre iarnă, Și „prognoza” Cărții ignorând total, Oamenii adună fără să discearnă Naturalul vieții de-artificial. Cu decoruri ample, grele de culoare, Vor să-mpodobească viața cu frumos, Dându-i curcubeie, floare lângă floare, Fără să se-ntrebe: de ce n-au miros? Imităm natura cu... naturalețe, Încât viața însăși pare surogat, Și, oricum, ce facem n-are „bătrânețe”, N-are rădăcină, nici timp de udat. Dureros e, însă, că din închinare Scoatem naturalul în același mod, Și uităm că floarea e și fi-va floare Cu miros puternic, cu polen și... rod! Udă-ne, Părinte, din înalt cu Duhul, Fluturi să atragă și albine-n roi Floarea închinării și, tăind văzduhul, Să ne ducă-n slavă, Doamne, și pe noi! Simion Felix Marțian
O felie de… cer
Când cobor zdruncinat din acest carusel Care-i zbucium diurn clopoțind ascuțit, Încă simt dureros contopirea cu el Și în gândul confuz, și-ntr-un mers târșâit. Mă așez hămesit pentru-a prinde puteri Și cu ochi obosiți mă târăsc prin meniu: În tocana de azi e acreala de ieri, Cu amarul sleit înflorind cenușiu. Toate astea mă dor, mă înțeapă cumva, Și punând îndrăzneală-n dorința mea, cer: Aș putea să primesc, măcar azi, altceva? Îmi doresc foarte mult o felie de... cer! Știu că are aromă de pace din plin, Și iubirea-i dă gust, iar speranța culori, Că adânci bucurii din izvor cristalin Fac decorul final peste-aceste splendori. Am primit ce-am cerut, și-universul meu tern A-nflorit luminos, dar aș vrea să-nțeleg: Cum va fi în vecii, la ospățul etern, Când felia de-acum va fi... cerul întreg? Simion Felix Marțian
Umbra divină
Se coboară psalmii pe cărări celeste Ca-ntr-o împletire tainică de punţi, Când privirea-ntreabă vinetele creste: Oare, ajutorul vine de la munţi? Dar pe mâna dreaptă se aşaz-o umbră Şi din încordare- iată!- mă destind, Când cu fâlfâire sură starea sumbră Pleacă de la mine, eu înmugurind. Şi mi-e ferm piciorul pe poteci abrupte, Căci Acel ce este din vecie Domn Fi-va lângă mine, ne-ncetând să lupte, Pavăză fiindu-mi veşnicu-I nesomn. Temerile toate, ca nişte hăţişuri, Cad când stau la umbra Celui Preaînalt Şi se duc la vale peste grohotişuri, Eu primind tăria stâncii de bazalt. Tu eşti din vecie dragoste, Părinte, Şi-am văzut ce-nseamnă lângă Tine-a sta, De aceea, Doamne, te rugăm fierbinte: Peste toţi şi toate lasă umbra Ta! Simion Felix Marţian
Chemarea lui Petru
Pescar galileean, luptând cu marea
Pentru a-i smulge argintiul rod,
Te-ntreb, căci arde-n mine întrebarea:
Ce ai simţit când, auzind chemarea,
Ai părăsit şi barcă şi năvod?
Era acolo şi Andrei cu tine
Când, lângă voi oprindu-se din mers,
A zis Isus blajin: ”Veniţi cu Mine!”
Şi freamătul chemării vii, divine,
V-a răsturnat tot vechiul univers.
Pescar de oameni? Tu ştiai ce spune
Învăţătorul, sau era mister?
Ce ai simţit când prin adeziune
Porneai cu El ca să salvezi o lume
Ce rătăcise drumul către cer?
Ţi-am urmărit întreaga transformare,
Cum din amestecul de la-nceput
De slăbiciune şi înflăcărare,
Teamă, devotament şi lepădare,
Domnul te-a modelat cum El a vrut.
Ai fost în focul de la Cincizecime
Aşa cum ni se-arată în Cuvânt,
Atunci când au venit şi peste tine
Din ceruri limbi de foc, flăcări divine
Şi-ai fost umplut de Duh, de Duhul Sfânt.
Prin Duhul Sfânt ai păstorit o turmă
De oi, oiţe şi de mieluşei,
Cu râvnă sfântă care nu se curmă
Şi totul a-nceput… cu ani în urmă,
Cănd pescuiai la mare cu Andrei.
Ce ai simţit? Revin cu întrebarea
Chiar dacă voi părea prea insistent,
Pentru că şi acum sună chemarea:
Luaţi năvodul, lumea este marea!
Dar câţi sunt cei care răspund prezent?
Simion Felix Marțian
Vulcan, 29 iunie 2010
La moara lui Felix 