Azi, în toamna lumii, aplecați spre iarnă,
Și „prognoza” Cărții ignorând total,
Oamenii adună fără să discearnă
Naturalul vieții de-artificial.
Cu decoruri ample, grele de culoare,
Vor să-mpodobească viața cu frumos,
Dându-i curcubeie, floare lângă floare,
Fără să se-ntrebe: de ce n-au miros?
Imităm natura cu... naturalețe,
Încât viața însăși pare surogat,
Și, oricum, ce facem n-are „bătrânețe”,
N-are rădăcină, nici timp de udat.
Dureros e, însă, că din închinare
Scoatem naturalul în același mod,
Și uităm că floarea e și fi-va floare
Cu miros puternic, cu polen și... rod!
Udă-ne, Părinte, din înalt cu Duhul,
Fluturi să atragă și albine-n roi
Floarea închinării și, tăind văzduhul,
Să ne ducă-n slavă, Doamne, și pe noi!
Simion Felix Marțian
Când cobor zdruncinat din acest carusel
Care-i zbucium diurn clopoțind ascuțit,
Încă simt dureros contopirea cu el
Și în gândul confuz, și-ntr-un mers târșâit.
Mă așez hămesit pentru-a prinde puteri
Și cu ochi obosiți mă târăsc prin meniu:
În tocana de azi e acreala de ieri,
Cu amarul sleit înflorind cenușiu.
Toate astea mă dor, mă înțeapă cumva,
Și punând îndrăzneală-n dorința mea, cer:
Aș putea să primesc, măcar azi, altceva?
Îmi doresc foarte mult o felie de... cer!
Știu că are aromă de pace din plin,
Și iubirea-i dă gust, iar speranța culori,
Că adânci bucurii din izvor cristalin
Fac decorul final peste-aceste splendori.
Am primit ce-am cerut, și-universul meu tern
A-nflorit luminos, dar aș vrea să-nțeleg:
Cum va fi în vecii, la ospățul etern,
Când felia de-acum va fi... cerul întreg?
Simion Felix Marțian
Se coboară psalmii pe cărări celeste
Ca-ntr-o împletire tainică de punţi,
Când privirea-ntreabă vinetele creste:
Oare, ajutorul vine de la munţi?
Dar pe mâna dreaptă se aşaz-o umbră
Şi din încordare- iată!- mă destind,
Când cu fâlfâire sură starea sumbră
Pleacă de la mine, eu înmugurind.
Şi mi-e ferm piciorul pe poteci abrupte,
Căci Acel ce este din vecie Domn
Fi-va lângă mine, ne-ncetând să lupte,
Pavăză fiindu-mi veşnicu-I nesomn.
Temerile toate, ca nişte hăţişuri,
Cad când stau la umbra Celui Preaînalt
Şi se duc la vale peste grohotişuri,
Eu primind tăria stâncii de bazalt.
Tu eşti din vecie dragoste, Părinte,
Şi-am văzut ce-nseamnă lângă Tine-a sta,
De aceea, Doamne, te rugăm fierbinte:
Peste toţi şi toate lasă umbra Ta!
Simion Felix Marţian
„Rugaţi-vă pentru pacea Ierusalimului!” (Psalmii, 122: 6)
Atâtea tragedii ai cunoscut
Sub apăsarea marilor imperii
Încât istoria ţi-e plâns durut,
Izvor de lacrimi trist, neîntrerupt,
Ca un dezgheţ în streaşina durerii.
Deşi ai pacea-nscrisă pe blazon,
Istoria s-a dovedit rapace
Legându-te cu zbucium de pripon,
Iar pentru tine a rămas doar zvon,
Un vis neîmplinit, râvnita pace.
Istoria ţi-a înlesnit cândva
O întâlnire-n ziua cercetării,
Când Dumnezeu plângea la poarta ta
Prin Cel ce-aduce pace, pacea Sa,
Cristos chema, dar n-ai răspuns chemării.
Ierusalim, n-ai pace nicidecum
Şi-mrpejurările îţi sunt ostile
Căci iată cum îţi bate-n porţi, acum,
Venind întunecată de pe drum,
Istoria-ncălţată cu şenile.
Te răvăşesc rachete zile-ntregi
Şi pacea iluzorie se curmă.
Tu o doreşti dar nu poţi să-nţelegi
Că Domnul păcii vrea ca să-L alegi,
Iar profeţiile te-ajung din urmă.Le vezi plesnind în muguri de smochin
Şi-n verdele ce vara o vesteşte,
E vremea ta, străvechi Ierusalim,
Să Îl primeşti pe-al păcii Prinţ divin
Căci El domnia păcii pregăteşte.
Shalom aleihem* şi acum şi-n veci,
Iar peste zbucium să se-aşeze praful
Şi de-ţi mai bate-n porţi, cu gheare reci,
Venind pe tenebroasele-i poteci,
Războiul să îşi scrie epitaful.
*Shalom aleihem(aleichem)- Pacea să fie cu voi(ebr.)
Simion Felix Marțian
Vulcan, martie 2009
Înfipt în anotimp până-n plăsele
Mă împrimăvărez în verde viu,
Şi-nseninat de cerul azuriu
Sorb seve noi, dorind să scriu cu ele.
Mă năpădesc cuvintele nescrise
Când primăverii îi plătesc tribut,
Căci frumuseţea nu-i doar atribut
Ci viaţă nouă afluind prin vise.
Şi văd, înfăşurat în foi de viaţă,
Că primăvara nu-i doar anotimp,
Este o stare dincolo de timp,
Este trezire, este dimineaţă.
E învierea simţurilor toate
Spre bine, spre frumos, spre adevăr,
E neprihana florilor de măr
De roua dimineţii sărutate.
Trăind, deci, primăvara ca o stare,
Ca înviere, ca dorit dezgheţ,
Văd scrisul îndurării mai citeţ
Şi-aud mai clar a cerului chemare.
Iar inima-mi, Părinte, vrea să-Ţi ceară,
Cu un demers cu totul exploziv:
Condamnă-mă, Te rog, definitiv
La o eternă, sfântă primăvară!
Simion Felix Marțian
Vulcan, 12 aprilie 2014
La mulţi ani femeie, mamă şi soţie, Prietenă, colegă, soră, orice-ai fi, Iată că ofrandă ţi se-aduce ţie Primăvara toată în această zi!
Tu eşti cea prin care-Atoatecreatorul Şi-a-mplinit zidirea, dând la toate rost, Când prin tine-n lume a-nflorit decorul Lângă cel ce-ţi este soţ şi adăpost.
Înflorirea însăşi are sens prin tine Şi ţi-e locul astăzi – iată! – între flori, Iar când prin rodire bucuria vine, Tu aduci în lume mari şi vii comori.
Azi e despre tine, dar tot anotimpul Împletind iubire strâns e-ntr-un buchet, Şi ca un omagiu te salută timpul Vrând să-ţi curgă-n viaţă ceva… mai încet.
Primăvara toată e o reverie Renăscând prin tine, cum a fost mereu, La mulţi ani, femeie, şi… o veşnicie, Tu eşti imnul vieţii, scris de Dumnezeu!
Derulez imagini dănțuind vivace Dintr-o lume care pare-un carnaval, Lume ce-ntr-un iureș face și desface Sub deviza zilei: superficial!
Priponind gândirea de un „ce se poartă” Dăm identității straie de angro, Și în existența devenind deșartă Strigă rațiunea: lume, încotro?
Se tocește, parcă, și-ascuțișul minții Cu idei „de-a gata”, gânduri „la pachet”, Și de starea asta ținem strâns cu dinții Prinși de platitudini ca de un magnet.
Pojghița se poartă, sau poate spoiala, Ascunzând dramatic drumul către miez, Dar dezastrul vine doar atunci când boala, Molima aceasta se-ntinde pe crez.
Fără profunzime, moartă ni-e credința, Fără cunoștința tainelor adânci, Fără înălțimea ce-o dă-n zbor voinţa, Fără fermitatea neclintitei stânci.
Afirmându-ți crezul, ieși din lumea plată Părăsind curentul uniformizant, Lăsând „ce se poartă” la…„a fost o dată” Pentr-o viață nouă și un trai vibrant!
Nu pentru senzații, nici adrenalină, Nu pentru că-i trendy, super sau frumos, Ci pentru trăire veșnică-n lumină Cu Mântuitorul, Cu Isus Cristos!
E-aici, și toate simțurile treze Tresar încinse, ca la un semnal; Primejdia e-n fiecare val Ce vrea, mugind din hău, să-nfricoșeze.
Parcă s-a frânt, căzând pe noi, tăria Cu nori de smoală grei și fioroși, Ce scriu cu foc și țipăt de-albatroși Pe-acest întins clocotitor urgia.
Mai e și bezna mirosind a moarte Și-n barcă suntem, Doamne,- așa de mici… Vrem să simțim că și Tu ești aici Și că limanul nu-i așa departe.
Tu poți să poruncești oricând furtunii Și-oceanul ne-ar surâde luminos, Sau poți să ne-ntărești, neîndoios, Să trecem de pericolul genunii. *** Sub norii negri ai apostaziei, A merge spre liman e tot mai greu, Însă la cârma bărcii-i Dumnezeu Și se zărește poarta veșniciei!
Simion Felix Marțian Neunkirchen, 7 februarie 2021
La moara lui Felix 