E seară, Doamne, este iarăşi seară,
Tumultul zilei e doar şoaptă iar
Şi-n pacea tainică ce mă-nfăşoară
Simt inima cum în genunchi coboară
Când mi-i zidesc în pietre de altar.

Pun, Doamne, jertfa mea de mulţumire
Pe focul rugăciunilor, nestins,
Ştiind c-aceasta este proslăvire
Iar jertfa mea, fior şi clocotire,
Trece dinspre cuprins spre Necuprins.

De dimineaţă fumega altarul,
Când mă-nchinam cu zorii în priviri,
Şi ziua-ntreagă n-am lăsat ca jarul
Să fie stins, căci mă-nsoţeai cu Harul
Iar eu Îţi răspundeam cu mulţumiri.

M-ai ajutat să ţin pasul cu Tine
În cel mai binecuvântat tandem
Şi mulţumiri se revărsau din mine
Păşind ferice, înotând în bine,
Minusculul alături de Suprem.

E seară, Doamne, jertfa pe altar e
Căci pentru toată ziua-Ţi mulţumesc;
O zi cu Tine-i binecuvântare
Dar simt că mi-a scăpat, şi-Ţi cer iertare,
Am neglijat să-Ţi spun…că Te iubesc!

Îţi spun acum cu toată-nflăcărarea
Când şi pe-altar şi-n inimă am foc:
Da, Te iubesc cu-o dragoste…cât marea
Pentru că-n dragoste mi-e alinarea
Şi-n ea-şi găseşte inima mea loc.

Ciceu Giurgeşti, august 2008

Române, oriunde ai fi
Prin lume, pe calea aleasă,
Ascultă şi poţi auzi
În toate chemarea spre casă.

Te cheamă omătul curat
Din cetini plecate-n mătănii
Şi clinchetul viu, colorat,
Ce-l dau zurgălăii la sănii.

Şi scuturi al iernii cojoc
Când simţi că în tine se-aprinde
Un dor din chemarea de foc
Cuprinsă-n eterne colinde.

Renasc amintirile vii
Cuprinse-n decor de poveste,
Cu îngeri cu chip de copii
Cântând pe sub geam „O, ce veste…”

E iarnă la noi, e Crăciun
Şi tu mai eşti încă departe,
Ai vrea să te-ntorci, dar n-ai cum
Şi simţi o-ntristare aparte.

Atârnă-ţi tristeţea în cui,
Cu noi colindând cu plăcere,
Căci Pruncul şi Naşterea Lui
Nicicând n-au avut frontiere!

Simion Felix Marțian

„Curăţă-mă cu isop, şi voi fi curat; spală-mă, şi voi fi mai alb decât zăpada.” (Ps.51:7)
Mă-nfior ca de-o minune,
Simt plăcere şi uimire
Când îmi stăruie-n privire
Albul coborând pe lume.

Fulgii mari în zbor de fluturi
Vătuind sădesc tăcere
Şi o linişte-n cădere
Aminteşte de-nceputuri.

Dar pe neaua nesfârşită
Mă simt pata de culoare
Care maculează,doare,
Şi-aş dori să mă înghită.

Să se-nchidă acolada
Peste trupul ca o pată
Şi din contopirea dată
Să ies alb cum e zăpada.

Dar aceasta-i amăgire,
O iluzie deşartă,
„Eul” ce păcatul poartă
Cere-o altă contopire.

Adâncindu-mă în hristic,
Hristicul domnind în mine,
Voi vedea că albul vine
Nu de nea, ci…albul mistic.

Ninge greu de-a lungul zării,
Albul a-nvelit pământul,
Dar minunea-i când Preasfântul
Dă zăpezile iertării.

Simion Felix Marțian

Pe-un picior de plai
Cu gândul la Rai…

– Nu plânge, Mioriţo, nu mai plânge,
Ţi-e, cumva, glasul bocet a pustiu?
Complotul cosmic însetat de sânge
Ce-a vrut ca Viaţa-n moarte a o frânge
A eşuat, Păstorul tău e viu.

Iar dacă paltinii şi brazii cântă,
Chiar munţii falnici în splendoarea lor,
Ei nu jelesc şi nici nu se frământă
Ci spre Păstoru-ţi cântul lor se-avântă
Recunoscându-L ca şi Creator.

Căci înainte ca ceva să fie,
Iar timpul făcea primii paşi în mers,
Păstorul tău, care-i din veşnicie,
A desenat cu-atâta măiestrie
Decoruri pentru-ntregul Univers.

De-aceea-I cântă soare, lună, stele
În drumul lor pe tainice poteci;
Păstorul tău e Domn şi peste ele,
Aşa că sterge-ţi lacrimile grele
Căci El e viu, e viu în veci de veci:

-N-am doliu-n suflet şi nu plâng de jale,
Eu ştiu că este viu al meu Păstor
Căci simt atingerea iubirii Sale
Şi-al Lui toiag mi-e-ndrumător pe cale,
Dar plâng mereu de dor, numai de dor.

Mi-e dor de El şi plânsul nu se curmă
Căci vreau să-L văd, să-I mulţumesc smerit,
Cândva, păscând, eu, oaia de la urmă
M-am rătăcit, m-am depărtat de turmă
Dar El m-a căutat şi m-a găsit.

M-a dus pe umeri până la păşune
Să fiu alături iar de turma Lui,
Şi-avea în glas atâta pasiune,
Şi-atâta miere-avea în vorbe bune
Cum n-am găsit în glasul nimănui.

-Nu plânge, Mioriţo, aşteptarea
Şi plânsul tău de dor se vor sfârşi;
Priveşte cum se luminează zarea,
Se-aud şi paşi, se-aude-n cer cântarea,
Păstorul vine, nu va zăbovi.

Simion Felix Marțian

Luând în tălpi cărări îndepărtate
Când graniţe se nasc, trăiesc şi mor,
Colindă lumi de umbre-ntunecate
Clădite pe minciuni, pe surogate,
Zelosul, dedicatul vestitor.

El simte că îl cheamă depărtarea
Cu hărţile-aşternute pe pământ,
Spre ţări unde domneşte-ntunecarea
Ducând lumina şi eliberarea
Cu torţa care arde în Cuvânt.

Înflăcărat, cu focul în privire
Şi inima în clocot pentru cer,
El trece peste orice-mpotrivire
Căci e un vestitor, şi-a da de ştire
E misiunea lui de mesager.

El duce-n bezna lumilor lumină
Cu vestea mântuirii prin Isus,
Prin sângele ce spală orice vină,
Şi tolba cu scrisori îi este plină
Purtând mesajele ce vin de sus.

E artizanul luptei îndârjite
C-un zel ce pare supraomenesc
Şi lasă-n urma trudei ascuţite
Amprenta tălpilor bătătorite
Pe ţărmuri unde zorile mijesc.

Îl ştiu umblând prin ţări îndepărtate
Şi-aş vrea ca, într-un fel, să-l însoţesc,
Iar de mi-s tălpile catifelate
De prea comode şi prea neumblate,
Atunci…genunchii să-i bătătoresc.

Haideţi să ne unim în rugăciune
Cerând fierbinte Tatălui divin
Să-l însoţească El în acţiune
Dându-i putere, har, înţelepciune
Şi-o plenitudine în Duh, amin.

Simion Felix Marțian

Zidirea-ntreagă are-un început
Prin Dumnezeu, prin Cel ce-a zis: „Să fie!”,
Cel ce-a dat viață chipului de lut
Și i-a încredințat tot ce-a făcut,
Dar l-a-mplinit când i-a făcut… SOȚIE.

„Creșteți și vă- NMULȚIȚI!”- le-a zis apoi,
Și-așa a fost familia creată,
Un sacru univers unde cei doi
Din viață să dea vieții roade noi,
Fiind numiți pe veci MAMĂ și TATĂ.

Așa a fost și-așa va fi mereu
Familia concepției divine;
Un alt model nu-i de la Dumnezeu
Ci-i hohotitul progresist ateu
Venind cu bezne de la… știm noi cine.

Nu suntem antici, nici medievali
(Etichetați absurd și lamentabil),
Suntem contemporani lucizi, reali,
Dar vrem să fim lui Dumnezeu loiali
Căci Adevărul este imuabil!

Și dacă ființăm pe-acest pământ
Dând, prin gândire, existenței vamă,
Nu e fiindc-am fi aduși de vânt
Ci pentru că, uniți prin legământ,
Ne-au conceput un TATĂ și o MAMĂ.

Sodoma suflă-n trâmbiță pe drum
Mai des și mai strident ca înainte,
Când își săpa mormântul ei de scrum;
Dă, Doamne, izbăvirea Ta acum
Unirii de edenică sorginte!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 21 octombrie 2016

Prin pori de gând şi ochi de sentimente
Se îmbulzesc spre creuzet idei,
Să fie malaxate de condei
Pe flacăra trăirilor ardente.

Sunt invadat şi filtrele-s în ceaţă,
Vreau să triez dar, totuşi: ce să scriu
Când fiecare verb se cere viu,
Şi fiecare vers imploră viaţă?

Sunt copleşit de tainica geneză
Şi-n miezul ei fierbinte mă îmbrac,
Apoi uimit mă stau, mă scriu, mă tac,
Jucându-mă cu vechea diateză.

Se dăruie paleta grea de teme
Şi ploaia versurilor e potop,
Dar nu doresc decât atât: un strop
Din arderea trăirilor extreme!

Vreau chintesenţei să-i extrag polenul
Şi, cum „a scrie” şi “a respira”
Îmi sunt totuna, poezia mea
E pentru Cel ce dat-a oxigenul.
***
Îmbracă-mi, Doamne, versul în culoare
Şi dă putere fiecărui verb,
Iar când la focul jertfei toate fierb,
Şi om şi vers Ţi-aducem închinare.

Simion Felix Marțian

În inimă, pe locul de la geam,
Se-așează rugăciunea-nlăcrimată,
Stingheră în funestul amalgam
De clipuri policrome și tam-tam,
Și ochii ei prin geam spre ceruri cată.

Deși nu-i tocmai cadrul potrivit,
Cu viermuiala care-o înconjoară
Și zgomotul strident, de neoprit,
Se reculege-n duhul ei smerit
Și-n fâlfâit de foc spre ceruri zboară.

”În inimi, Doamne, este locul Tău
Și lângă Tine-al meu și al cântării,
Dar văd aici invazie de rău
Căci lumea a intrat cu ce-i al său,
De mult smulgând zăvoarele intrării.

A cotropit un loc ce nu-i al ei
Și-a dat aici lăstari de-amărăciune,
Iar inima, senină de-obicei,
Se vede-acuma fără un temei,
Lipsită de cântări, de rugăciune.

De-aceea, Doamne, dă un vânt din cer
Să curețe din inimă veninul,
Să smulgă rădăcini care nu pier
Și-apoi punându-i inimii străjer
Să-și regăsească din belșug seninul.”

În inima tratată de curând
La geam stă rugăciunea-nflăcărată,
Cântărilor de laudă zicând:
Ce bine, ce plăcut este de când
Suntem aici doar noi cu Sfântul Tată!

Simion Felix Marțian

Pe șevalet e pânza încă goală
Dar toamna-și varsă marea de culoare
Din lan, din pom, din crâng, din iaz, din floare
Și toate prind pe pânză rânduială.

Imaginea se-ncarcă, prinde viață,
Din tinda toamnei se pornește vântul
Spre porumbiștea deșelând pământul
Și spre mătasea verde din fâneață.

De rodul greu din ram scâncesc proptele
Sub mărul plin de râsete rotunde,
Iar dinspre piersici simți cum te pătrunde
Belșugul galben până la plăsele.

E grea povara dulce din livadă
Cum și în cucuruz cu greu apasă,
Și peste tot, când seara-ncet se lasă,
Se-nchide-a mulțumirii acoladă.

Pe pânză-i rodul plin al unei toamne,
Iar șevaletul tace a uimire;
Privesc tabloul plin de mulțumire
Dar să-l semnez nu pot, semnează-l, Doamne!

Căci doar a Ta e din vecii rodirea
Chiar dacă noi mai scrijelim pe glie,
De-aceea pun pe pânza caldă, vie,
În loc de semnătură…mulțumirea!

Simion Felix Marțian

Cuvinte pline de farmec îmi clocotesc în inimă şi zic:”Lucrarea mea de laudă este pentru Împăratul!”Ca pana unui scriitor iscusit să-mi fie limba! (Ps.45:1)

Tabloul e de vis, copleşitor,
Când vezi metafore râzând în soare
Şi epitete-n strai strălucitor
Printre poeţi care cu seva lor
Scriu în pridvorul limbii literare.

Tot lexicul este un câmp arat,
Supus de plug de-a lungul şi de-a latul,
Însă tresare brusc, înflăcărat,
Dând într-un clocot viu tot ce-i de dat
Când lauda e pentru Împăratul.

Cuvintele ţâşnesc cu irizări
Făcându-şi cuib în poala poeziei;
Noi le dăm aripi, le deschidem zări
Vorbind cu psalmi şi izvodind cântări,
Dând laudelor girul armoniei.

Izvoarele din versuri şopotesc
Pe-acelaşi portativ cu frunza, vântul,
Iar laudele cresc şi cresc şi cresc
Când vin cuvintele şi se-mpletesc
Pentru-a slăvi pe Cel ce e Cuvântul.

Ne închinăm Divinului prin vers,
Prin tot ce El ne-a pus la îndemână,
Şi-n limitatul nostru univers
Mersul ni-e zbor şi scrisul de neşters
Căci poezim cu cer limba română.

Simion Felix Marțian