Luând în tălpi cărări îndepărtate
Când graniţe se nasc, trăiesc şi mor,
Colindă lumi de umbre-ntunecate
Clădite pe minciuni, pe surogate,
Zelosul, dedicatul vestitor.

El simte că îl cheamă depărtarea
Cu hărţile-aşternute pe pământ,
Spre ţări unde domneşte-ntunecarea
Ducând lumina şi eliberarea
Cu torţa care arde în Cuvânt.

Înflăcărat, cu focul în privire
Şi inima în clocot pentru cer,
El trece peste orice-mpotrivire
Căci e un vestitor, şi-a da de ştire
E misiunea lui de mesager.

El duce-n bezna lumilor lumină
Cu vestea mântuirii prin Isus,
Prin sângele ce spală orice vină,
Şi tolba cu scrisori îi este plină
Purtând mesajele ce vin de sus.

E artizanul luptei îndârjite
C-un zel ce pare supraomenesc
Şi lasă-n urma trudei ascuţite
Amprenta tălpilor bătătorite
Pe ţărmuri unde zorile mijesc.

Îl ştiu umblând prin ţări îndepărtate
Şi-aş vrea ca, într-un fel, să-l însoţesc,
Iar de mi-s tălpile catifelate
De prea comode şi prea neumblate,
Atunci…genunchii să-i bătătoresc.

Haideţi să ne unim în rugăciune
Cerând fierbinte Tatălui divin
Să-l însoţească El în acţiune
Dându-i putere, har, înţelepciune
Şi-o plenitudine în Duh, amin.

Simion Felix Marțian

Zidirea-ntreagă are-un început
Prin Dumnezeu, prin Cel ce-a zis: „Să fie!”,
Cel ce-a dat viață chipului de lut
Și i-a încredințat tot ce-a făcut,
Dar l-a-mplinit când i-a făcut… SOȚIE.

„Creșteți și vă- NMULȚIȚI!”- le-a zis apoi,
Și-așa a fost familia creată,
Un sacru univers unde cei doi
Din viață să dea vieții roade noi,
Fiind numiți pe veci MAMĂ și TATĂ.

Așa a fost și-așa va fi mereu
Familia concepției divine;
Un alt model nu-i de la Dumnezeu
Ci-i hohotitul progresist ateu
Venind cu bezne de la… știm noi cine.

Nu suntem antici, nici medievali
(Etichetați absurd și lamentabil),
Suntem contemporani lucizi, reali,
Dar vrem să fim lui Dumnezeu loiali
Căci Adevărul este imuabil!

Și dacă ființăm pe-acest pământ
Dând, prin gândire, existenței vamă,
Nu e fiindc-am fi aduși de vânt
Ci pentru că, uniți prin legământ,
Ne-au conceput un TATĂ și o MAMĂ.

Sodoma suflă-n trâmbiță pe drum
Mai des și mai strident ca înainte,
Când își săpa mormântul ei de scrum;
Dă, Doamne, izbăvirea Ta acum
Unirii de edenică sorginte!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 21 octombrie 2016

Prin pori de gând şi ochi de sentimente
Se îmbulzesc spre creuzet idei,
Să fie malaxate de condei
Pe flacăra trăirilor ardente.

Sunt invadat şi filtrele-s în ceaţă,
Vreau să triez dar, totuşi: ce să scriu
Când fiecare verb se cere viu,
Şi fiecare vers imploră viaţă?

Sunt copleşit de tainica geneză
Şi-n miezul ei fierbinte mă îmbrac,
Apoi uimit mă stau, mă scriu, mă tac,
Jucându-mă cu vechea diateză.

Se dăruie paleta grea de teme
Şi ploaia versurilor e potop,
Dar nu doresc decât atât: un strop
Din arderea trăirilor extreme!

Vreau chintesenţei să-i extrag polenul
Şi, cum „a scrie” şi “a respira”
Îmi sunt totuna, poezia mea
E pentru Cel ce dat-a oxigenul.
***
Îmbracă-mi, Doamne, versul în culoare
Şi dă putere fiecărui verb,
Iar când la focul jertfei toate fierb,
Şi om şi vers Ţi-aducem închinare.

Simion Felix Marțian

În inimă, pe locul de la geam,
Se-așează rugăciunea-nlăcrimată,
Stingheră în funestul amalgam
De clipuri policrome și tam-tam,
Și ochii ei prin geam spre ceruri cată.

Deși nu-i tocmai cadrul potrivit,
Cu viermuiala care-o înconjoară
Și zgomotul strident, de neoprit,
Se reculege-n duhul ei smerit
Și-n fâlfâit de foc spre ceruri zboară.

”În inimi, Doamne, este locul Tău
Și lângă Tine-al meu și al cântării,
Dar văd aici invazie de rău
Căci lumea a intrat cu ce-i al său,
De mult smulgând zăvoarele intrării.

A cotropit un loc ce nu-i al ei
Și-a dat aici lăstari de-amărăciune,
Iar inima, senină de-obicei,
Se vede-acuma fără un temei,
Lipsită de cântări, de rugăciune.

De-aceea, Doamne, dă un vânt din cer
Să curețe din inimă veninul,
Să smulgă rădăcini care nu pier
Și-apoi punându-i inimii străjer
Să-și regăsească din belșug seninul.”

În inima tratată de curând
La geam stă rugăciunea-nflăcărată,
Cântărilor de laudă zicând:
Ce bine, ce plăcut este de când
Suntem aici doar noi cu Sfântul Tată!

Simion Felix Marțian

Pe șevalet e pânza încă goală
Dar toamna-și varsă marea de culoare
Din lan, din pom, din crâng, din iaz, din floare
Și toate prind pe pânză rânduială.

Imaginea se-ncarcă, prinde viață,
Din tinda toamnei se pornește vântul
Spre porumbiștea deșelând pământul
Și spre mătasea verde din fâneață.

De rodul greu din ram scâncesc proptele
Sub mărul plin de râsete rotunde,
Iar dinspre piersici simți cum te pătrunde
Belșugul galben până la plăsele.

E grea povara dulce din livadă
Cum și în cucuruz cu greu apasă,
Și peste tot, când seara-ncet se lasă,
Se-nchide-a mulțumirii acoladă.

Pe pânză-i rodul plin al unei toamne,
Iar șevaletul tace a uimire;
Privesc tabloul plin de mulțumire
Dar să-l semnez nu pot, semnează-l, Doamne!

Căci doar a Ta e din vecii rodirea
Chiar dacă noi mai scrijelim pe glie,
De-aceea pun pe pânza caldă, vie,
În loc de semnătură…mulțumirea!

Simion Felix Marțian

Cuvinte pline de farmec îmi clocotesc în inimă şi zic:”Lucrarea mea de laudă este pentru Împăratul!”Ca pana unui scriitor iscusit să-mi fie limba! (Ps.45:1)

Tabloul e de vis, copleşitor,
Când vezi metafore râzând în soare
Şi epitete-n strai strălucitor
Printre poeţi care cu seva lor
Scriu în pridvorul limbii literare.

Tot lexicul este un câmp arat,
Supus de plug de-a lungul şi de-a latul,
Însă tresare brusc, înflăcărat,
Dând într-un clocot viu tot ce-i de dat
Când lauda e pentru Împăratul.

Cuvintele ţâşnesc cu irizări
Făcându-şi cuib în poala poeziei;
Noi le dăm aripi, le deschidem zări
Vorbind cu psalmi şi izvodind cântări,
Dând laudelor girul armoniei.

Izvoarele din versuri şopotesc
Pe-acelaşi portativ cu frunza, vântul,
Iar laudele cresc şi cresc şi cresc
Când vin cuvintele şi se-mpletesc
Pentru-a slăvi pe Cel ce e Cuvântul.

Ne închinăm Divinului prin vers,
Prin tot ce El ne-a pus la îndemână,
Şi-n limitatul nostru univers
Mersul ni-e zbor şi scrisul de neşters
Căci poezim cu cer limba română.

Simion Felix Marțian

Purtând mantaua ca o consacrare,
Ilie a plecat din Galaad
Chemat de Tine, Doamne, în lucrare
Să năruie Baalii la altare
Sub ploi care la rugăciune cad.

Tot drumul lui era trasat de Tine
Şi el, prorocul, asculta smerit,
Pe căi adesea vitrege, străine,
Dar nu s-a îndoit, ştiind că-i bine
Când Tu l-ai îndrumat: Mergi la Cherit!

Un loc pustiu, doar un pârâu în vale
Cu susur cristalin, un firicel,
Dar el ştia, în gândurile sale,
Că supunându-se voinţei Tale,
Tu, Doamne, Te vei îngriji de el.

N-a fost deloc dezamăgit prorocul
Şi, cunoscându-Te, n-a fost uimit
Văzând cum corbii-nconjurau tot locul;
Ei, ascultându-Te, duceau cu ciocul
Pâine şi carne-n vale la Cherit.

De-atâtea ori vedem şi noi, Stăpâne,
Aripi de corb la geam, cu fâlfâiri,
Ce cu miros îmbietor de pâine
Ne-alungă temerile pentru „mâine”
Şi fac din „azi” o zi de mulţumiri.

Îţi mulţumim, Părinte, pentru toate,
Dar n-am vrea la durere să fim orbi,
Ci, îmbrăcaţi în strai de bunătate,
Să ducem din sfinţitele-Ţi bucate
Şi noi la alţii, tot în zbor de corbi.

Ajută-ne la asta, Sfinte Tată,
Când sunt în jur Cherituri care dor
Şi când nevoia-i generalizată,
Să fim mai generoşi ca niciodată
Iar Tu să ne înaripezi de zbor.

Simion Felix Marțian

 

Ca-ntr-un tangaj între sordid și cast
Pe un ocean lipsit de echilibru,
Ne redresăm doar folosind balast
Și-având Cuvântul vieții drept calibru.

Striviți vremelnic între „nu” și „da”,
Într-un raport care mereu se schimbă,
Lumina-n viață o putem doza
Mutând cursorul ce pe ea se plimbă.

Spre maxim noapte, sau spre maxim zi
Mutăm cursorul către un solstițiu,
Și ce vom căuta vom și găsi
Ca rezultat acestui exercițiu.

Nimic nu poate fi eliminat,
Căci doar prin zi și noapte curge timpul,
Însă raportul poate fi schimbat
Dacă ne-alegem bine anotimpul.

Mergând spre „da”, spre „bine”, spre „corect”
Și căutând trăirea în lumină,
Intrăm pe-al slavei veșnice traiect,
Spre ’Mpărăția care o să vină.

Și straiul din contraste vii țesut
Se va schimba, găsindu-și puritatea,
Intrând într-un solstițiu absolut
Cu ziua lungă cât…eternitatea!

Simion Felix Marțian

Spre locu-I din ceruri plecase Isus,
Și ei, ucenicii,-n furtună
Simțeau că-i prea rece odaia de sus,
Și singuri sunt chiar și-mpreună.

Prin Duhul promis mai dădeau vieții sens
Tivind cu-ntrebările visul,
Ce dau pâlpâire misterului dens:
El cine-i? Și cum e Promisul?

Și cine-ar putea să Îi țină Lui loc,
Când Domnul străbate văzduhul?
Iar cerul răspuns-a cu limbi ca de foc:
Acesta-i Divinul, e Duhul!

Duh Sfânt ce-a încins mii de inimi atunci
Turnându-Și din ceruri fluidul,
Iar ei, pietre vii șlefuite-n porunci,
Bisericii pusu-i-au zidul.

Și-n curgerea ei zbuciumată prin ani
Spre zborul final și nemoarte,
Crescut-a în ciuda atâtor dușmani,
De noi Cincizecimi având parte.

Putere din cer? Da, putere din cer
E Duhul din Sfânta Treime,
Turnând în etern ce părea efemer,
Bisericii dând Cincizecime.

Spre locu-I din ceruri plecat-a Isus
Tăind ca un fulger văzduhul,
Dar astăzi e cald și-n odaia de sus
Și-n inimi e cald, căci e Duhul!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 13 iunie 2016

 

Ne-ai însorit viaţa cu copii
Şi pentru ei Îţi mulţumim, Părinte,
Pentru aceste bibelouri vii,
Gingaşi, năstruşnici, mofturoşi, zglobii,
Crescuţi cu dragoste şi…”stai cuminte!”

Vrem să le facem şi azi bucurii
Dar ştim că-n mâna Ta sunt, Doamne, toate
De-aceea Te rugăm să intervii
Şi să adaugi printre jucării
Înţelepciune, zel şi sănătate.

Ne bucurăm de ei, cu ei, prin ei
Şi ştim că sunt o binecuvântare,
Dar Te rugăm în mâna Ta să-i iei
Şi-n turma Ta să fie mieluşei
Urmându-Te, alături de mioare.

Vedem cum râde ceru-n ochii lor
Din suflet alb de nevinovăţie,
Dar vrem să fie-aşa şi-n viitor
Şi-având sfinţenia ca strai de zbor
Să ne-ntâlnim cu ei în veşnicie,

Căci din ce-ai dat şi încă ne vei da
Ca binecuvântări, ca daruri sfinte,
Tot ce-om putea de pe pământ lua
Când înspre veşnicie vom zbura
Vor fi copiii noştri dragi, Părinte.

De-aceea azi, o, Tată-ndurător,
La tronul Tău primeşte-ne solia
Prin care Te rugăm stăruitor:
Sfinţeşte-această zi în viaţa lor,
O zi ce ţine cât copilăria!

Simion Felix Marțian