La moara lui Felix

„Curăţă-mă cu isop, şi voi fi curat; spală-mă, şi voi fi mai alb decât zăpada.” (Ps.51:7)
Mă-nfior ca de-o minune,
Simt plăcere şi uimire
Când îmi stăruie-n privire
Albul coborând pe lume.

Fulgii mari în zbor de fluturi
Vătuind sădesc tăcere
Şi o linişte-n cădere
Aminteşte de-nceputuri.

Dar pe neaua nesfârşită
Mă simt pata de culoare
Care maculează,doare,
Şi-aş dori să mă înghită.

Să se-nchidă acolada
Peste trupul ca o pată
Şi din contopirea dată
Să ies alb cum e zăpada.

Dar aceasta-i amăgire,
O iluzie deşartă,
„Eul” ce păcatul poartă
Cere-o altă contopire.

Adâncindu-mă în hristic,
Hristicul domnind în mine,
Voi vedea că albul vine
Nu de nea, ci…albul mistic.

Ninge greu de-a lungul zării,
Albul a-nvelit pământul,
Dar minunea-i când Preasfântul
Dă zăpezile iertării.

Simion Felix Marțian