Lasă-mi ochii, Doamne, să se-adape-n Tine Ca, sorbind cu sete din lumina Ta, Să găsească-n semeni doar lăstari de... bine, Picurând iubire peste „a vedea”.
Când în ceața vremii se zbârlește veacul Și, urmând modelul, aruncăm săgeți, Vreau ca ochii-mi, Doamne, să ofere leacul Celor ce cultivă bezne și tristeți.
Se închid ferestre, se deschid cotloane Care poartă-n ele negre uneltiri, Dar eu vreau ca pacea de la Tine, Doamne, S-o împart din suflet, pusă în priviri.
Tu mi-ai uns cu tină ochii spre vedere Și de-atunci privirea spune „mulțumesc”, Dar aș vrea să poarte caldă mângâiere, Ca o împletire de... privesc-iubesc.
Lasă-mi ochii, Doamne, să privească-n Tine, Când iubind Te dărui pe-ale vieții căi, Și primind o rază din lumini divine, Să mă uit la oameni doar prin ochii Tăi.
Mă caut în țipăt de toamnă-n extaz Și-n glasul de-argint care cheamă din flaut, În zbor avântat spre lumină mă caut, Cu aripi bătute de soare-n topaz.
Mă uit după urme, dar duc în trecut Și nu o să dau niciodată de mine, De-acolo-am plecat înspre starea de... bine, Cu strai din iubire și pace țesut.
Mă simt dedublat când mă caut confuz, Căci am încă umbrele vechi pe retină, Dar eu am un loc undeva în lumină, Iar vechiul statut neguros mi-l refuz.
Mă caut? Sau... caut privind împrejur, Să știu unde sunt, ca o nouă făptură, Privind acest loc fără storuri de ură În care abstractul primește contur.
La toate aceste-ntrebări îmi răspund Adânci sentimente ce stăruie-n mine, Căci locul iubirii e, Doamne, în Tine, Și astăzi, iubind, eu în Tine m-ascund!
„Eu mă duc să vă pregătesc un loc (…) ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.” (Ioan, 14:2-3)
Tu m-ai iubit încă de la-nceput, De când zideai, rostind imperative, O lume din nimic, din nevăzut, Iar pentru mine, cel creat din lut, Edenul numai din superlative.
Da, pentru mine modelai splendori Într-o nemăsurată bogăţie De zumzete, arome şi culori, Dar cea mai preţioasă-ntre comori Era neprihănita-Ţi părtăşie.
Mi-ai dat Edenul, locul minunat Ţesut din dragoste doar pentru mine; Ah, cum am putut fi aşa ingrat Păşind, prin răzvrătire, în păcat Şi despărţindu-mă de Cer, de Tine!
În bezna-n care-apoi m-am adâncit M-am contopit prin trudă cu ţărâna Din care eu eram alcătuit, Udând-o cu sudoarea, istovit, Şi lacrimile ce umpleau fântâna.
Tu m-ai iubit, însă, neîncetat Şi mi-ai propus o nouă întâlnire Aici, pe-un deal spre care-am alergat Cu toată vina mea împovărat, Să fiu iertat privind... la răstignire.
Te-ai dus apoi, al Golgotei erou, Şi poate m-ar fi doborât furtuna Dacă n-ai fi promis, ca un cadou, Că mergi să-mi pregăteşti un loc, din nou, Să fiu cu Tine pentru totdeauna.
Să fiu cu Tine iar, ca la-nceput? O, Doamne, zbor cu dor aprins în mine Către splendori cum omul n-a văzut Şi mintea lui încă n-a conceput. Mi-e dor, Doamne ,mi-e dor! Mi-e dor de Tine!
„ Nu este niciun pom bun care să facă rod rău, şi nici un pom rău care să facă rod bun.” (Luca, 7:43)
Îmi cântă roua-n frunze de cu zori Şi mă răsfaţă soarele amiezii, Amurgul mă îmbracă în culori Iar noaptea-mi pune-n ram privighetori Să cânt cu ele-n marginea livezii.
Am trunchiul viguros, bine fixat De rădăcini adânci, către izvoare, Coroana mea este smarald curat Cu verdele-i de soare sărutat, Dar rodul, rodul cum e, Grădinare?
Pot să hrănesc drumeţul ostenit Cu roadele din ramuri, rumenite? Sunt dulci? Sunt hrănitoare? De dorit? Şi rostul pentru care-am fost sădit Mi-l împlinesc cu cele oferite?
Sunt întrebări la care mă-nfior Şi îmi zbârleşte scoarţa echivocul Ştiind că numai pomul roditor Are speranţă pentru viitor, Pe celălalt îmbrăţişându-l…focul.
De-aceea cu evlevie mă-nchin Cu trunchiul la pământ, şi-n rugăciune Eu Te implor, o, Grădinar divin, Pune în trunchiul meu de sevă plin Altoi de dragoste şi fapte bune.
Să-mi plec cu dragoste spre trecător Crengile verzi cu rod râzând în soare, Nu doar frumos, ci bun şi hrănitor, Şi în zăduful zilei fără nor Să îi ofer o oază de răcoare.
Atunci voi şti că nu-s doar un copac, Decor ivit pe verdele câmpiei, Ci pomul bun prin tot ceea ce fac, Sunt pomul Grădinarului pe plac Sădit pentru Grădina veşniciei.
Cu hohot de nelinişti se zvârcoleşte marea Şi zbuciumul ei tainic se sparge-n albatroşi, Îi simt în valuri pulsul şi-n orizont chemarea Spre ţărmuri de odihnă cu zorii luminoşi.
Mă-mbrac cu valul rece şi alge-mi pun pe tâmple, Dorind ca spre limanuri cu râvnă să înot, Dar neştiind că drama urma-va să se-ntâmple: Ah, orizontul fuge şi simt că nu mai pot!
Abisul greu mă soarbe înfăşurat în spaime Iar bolta plumburie apasă greu şi ea, Şi-n sufletu-mi, speranţa mai poate să îngaime: Dar unde-i orizontul? Unde e ţinta mea?
Când disperarea-ncearcă din mine să se-adape Şi punctele de sprijin se clatină pe rând, Îmi amintesc deodată că pot umbla pe ape Şi pune frâu la valuri, numai aşa: crezând!
Se-aprinde orizontul când soarele apare Şi iarăşi siguranţa pluteşte-n jurul meu, E-acolo şi limanul, doar la un pas...mai mare, Un pas pe care-l face cu mine Dumnezeu!
La moara lui Felix 