„Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse şi iată că erau foarte bune.”(Geneza.1:31a)
Prin Logos toate s-au înfăptuit, Creaţia întreagă-i o minune Iar când lucrarea, Doamne,-ai isprăvit Spre tot ce ai făcut Tu ai privit Şi ai văzut că toate-s foarte bune.
Eram cotat ca „foarte bun”şi eu Fiind administrator pe planetă, Purtam în mine chip de Dumnezeu Dar m-a îngenuncheat păcatul greu Şi mi-a mânjit această etichetă.
A trebuit să fie un Calvar Marcând a veşniciilor răscruce, Şi Fiul Tău, aducător de har, Să-mi curăţească eticheta, iar, Murind pentru păcatul meu pe cruce.
Acum, cu tot ce am dumnezeiesc, Cu tot ce regăsesc curat în mine Vreau să fac lucruri bune, şi doresc Să pot, la fel ca Tine, când privesc La ce-am făcut, să spun că-i foarte bine.
Aş vrea să îmi dispară din auz Păcatul vechi, tot zornăindu-şi lanţul, Făcându-mă adeseori confuz, Şi n-aş mai vrea ca iarăşi să mă scuz Când, la sfârşit de an, îmi fac bilanţul.
Căci eu privesc la anul ce-a trecut Şi caut cu-ndârjire numai bine, Dar din ce văd prin ceea ce-am făcut Nu-s impresionat în mod plăcut Şi nu te mulţumeşte nici pe Tine.
Însă ştiind că eşti îndurător, Pentru iertare eu te rog fierbinte Şi pentru har în anul viitor, Pentru ca la bilanţul următor Şă fii de mine mulţumit, Părinte.
Navigăm furtunos, într-un slalom nebun, Evitând greutăți angajați în viraj Și, gonind absorbiți de-al averii miraj, Conjugăm mult prea fals: „eu sunt bun”, „tu ești bun”.
Am uitat să zâmbim, sau o facem cu fard, Și-un salut îl vedem ca pe-un moft demodat, Suntem mici roboței ticăin sacadat După noul program: „eu am card”, „tu ai card”.
Nu ne leagă nimic? Ba ne leagă-un destin Și pe-acela putem să îl facem frumos, Căci suntem mântuiți, suntem frați în Cristos Și putem spune-n cor: „sunt creștin”, „ești creștin”.
Renunțând la miraj și la țeluri lumești, Vom vedea că în jur este soare, sunt flori, Că în semeni sunt mari, minunate comori, Și cu ei să rostim: „eu iubesc”, „tu iubești”.
Zbucium, stop! Alt traseu vreau de-acum să-mi ofer, Jalonat cu izbânzi și pavat cu cântări, Drumul dragostei Lui, care duce spre zări Și pe care să spun: „merg în cer”, „mergi în cer”.
În ţara mea cu plete lungi de grâne Şi ochi de iezer sărutat de cer, Izvoare se-mpletesc în drum să-ngâne Poveşti născute-n focuri pe la stâne Şi plânse în caval de vreun oier.
Pe-acest meleag al devenirii noastre Ce râde-n soare înflorind prin ii, Din dacice ruine şi din castre Ies roşii flăcări, galbene şi-albastre, Ţesând blazonul Marii Românii.
Şi pe acest pământ iubit de soare Trăieşte din vecie neamul meu, Şi ard înflăcărat de-a lui ardoare Iar când e trist, durerea lui mă doare Şi pentru el mă rog lui Dumnezeu:
Tu, Doamne,- ai făurit această ţară Gătind- o cu splendori, cu bogăţii, Dar când trudita pâine e amară Şi fiii i se- nclină sub povară, Dă izbăvirea Ta din veşnicii!
Cu roua-n pleoape, zorii aprind lumina-n struguri, Sub cerul scris cu aripi pe fila-i de sineală, Și-n pomii-n care-amurgul va tresări cu ruguri Amiaza pune frunze de-aramă ca beteală.
În cântul viu al toamnei, părând mai mult o șoaptă, Se împletesc miresme cu vântul ce adie, Căci copt e anotimpul, cum partitura-i coaptă, Născând printre decoruri o amplă simfonie.
Se-aude țârâitul de ploaie în orchestră Și țipătul de brumă mușcată de copite, Căci sub bagheta toamnei, în arta ei maestră, Se-armonizează totul, din note împlinite.
Cu toamna la pupitru, orchestra ne inundă Cu tonuri măiestrite și-auzul și privirea, Și-ntr-un halou văzând-o, vivace și fecundă, Ne este clar că tema lucrării e... rodirea!
Cu-aplauze de inimi îmbrățișăm preaplinul Din tolba revărsată a minunatei toamne, Și ne-nchinăm, căci toate au ca izvor divinul: Această simfonie e opera Ta, Doamne!
La moara lui Felix 