Torcea pârâul Cedrilor în vale
Din caier tânguios, prin rădăcini,
Lăsând în poala tainicei grădini
Răcoare, stele, negură și... jale.

Sub coaja nopții se-arcuiau măslini,
Să treacă, pe sub arce ogivale,
Isus spre focul rugăciunii Sale,
Spre lacul de sudoare cu... rubin.

A fost o luptă grea în Ghetsimani,
Când în balanță atârna paharul
Păcatelor a mii și mii de ani.

A-nvins Acel care-a  urcat Calvarul
Sădind iubire printre bolovani;
Acolo înflorește astăzi... harul!

Simion Felix Marțian

Veniți, vă rog, în versul meu, cuvinte,
Nu e nevoie să veniți în frac,
Doar să aveți acolo, în rucsac,
Amnarul care-aprinde simțăminte.

Apoi, în cadru paradiziac,
Să împletim poemul viu, fierbinte,
Care să poarte-n miez vibrații sfinte,
Fiind la rana sufletului leac.

Veniți într-un pelerinaj perpetuu
Pășind cu grijă-n universul meu,
Unde, din voi, se va ivi sonetul.

Intrați, nu pierdeți vremea în antreu,
La masa unde-așteaptă alb caietul
E numai gândul meu și Dumnezeu!

Simion Felix Marțian

Adie cald a susur de vioară
Și-a tihnă albă fâlfâind ușor,
Iar pleoapa toarce, răsucind de zor,
Lumina care-n suflet se strecoară.

În pace ca-n mătase mă-nfășor,
Când aripi de iubire-n juru-mi zboară,
Și tot ce-n mine a-ncetat să doară
Dă muguri noi ca-n glastra din pridvor.

De unde toate astea-n jurul meu,
Deși în lume urletul furtunii
Arată că ar fi la apogeu?

Așa mă simt, în zbor viu, ca lăstunii,
Când tocmai am vorbit cu Dumnezeu
Pe-o bancă în grădina rugăciunii.

Simion Felix Marțian

Iar pajiștea-nflorește alb cu miei
Și aur poartă-n ochii umezi iezii,
Din despletirea soarelui amiezii,
Când bolta-și toarnă-n lac sineala ei.

Doar dalba amintire a zăpezii
Mai stăruie în flori și-n porumbei,
Căci aerul miroase-a bănuței
Și-apasă cald pe umerii livezii.

Mă umple anotimpul, pliu cu pliu,
Și, când îmi înfloresc și-n suflet merii,
Întreb cu uluire, vrând să știu:

De unde-i frumusețea primăverii?
Și simt răspunsul cum vibrează viu:
Acesta-i anotimpul Învierii!

Simion Felix Marțian

Tu nu m-ai vrut rătăcitor prin spații,
Atom pierdut prin trene de comete,
Nici rază-n răsărituri violete
Sub pleoapele vreunei constelații.

Ci Tu, privind divinele-Ți planșete,
Mi-ai pus pecetea altei destinații,
Și-ai dat acelui boț de lut sezații,
Să simt vibrând și dragoste și sete.

Dar rostul meu, știu, Doamne, tot stelar e,
Căci drumul dragostei spre ceruri duce
Și-acolo voi fi stea strălucitoare.

Așa mi-ai spus când din umblări năuce
M-ai smuls, și-apoi cu brațe de iertare
M-ai strâns la piept de-acolo, de pe cruce!

Simion Felix Marțian

Pășesc pe jadul care țese-n iarbă
Covor bătut cu raze din înalt
Și, fascinat de tot ce văd, tresalt
Cu viu entuziasm ce dă să fiarbă.

Târâș, însă, e-n față... celălalt,
E umbra mea ce mă-nsoțește oarbă,
Și parc-aș vrea, cumva, să se resoarbă,
Să văd doar flori sub cerul de cobalt.

Mă-nnegurez deodată, răzvrătit,
Și murmur: Doamne, pentru care vină
Împing de umbră ca un osândit?

Răspunsul n-a întărziat să vină:
De vrei să vezi frumosul neumbrit,
Întoarce-te cu fața spre... Lumină!

Simion Felix Marțian

În ochii lui, al nevederii morb
Uda durerea grea la rădăcină,
Țesând o lume de-ntuneric plină
În care porumbița era corb.

Dar când simți prezența Sa divină,
A tresărit adânc sărmanul orb
Și a cerut, crezând că se resorb
Și beznele: eu, Doamne, vreau lumină!

L-a inundat culoarea prin unghere,
Zvâcnind în ochi ca-n undele din lac,
Fiindcă-a pus lângă nevoie... vrere.

Dar eu voi ști, mă-ntreb elegiac,
Să cer lumină, să mai cer vedere,
Când El mă va-ntreba: „Ce vrei să-ți fac?”

Simion Felix Marțian

În curgeri albe se aștern zăpezi,
Și-i albă liniștea despăturată
Pe-ntinderea câmpiei fără pată,
Și-n alb adorm tăcutele livezi.

Un fulg s-a prins, din fulguiala toată,
De geana unui prunc și- ce să vezi?-
Și râsul lui de-argint, purtând diezi,
Părea tot alb, din inimă curată!

Ni-e lumea albă numai sub omături
Și, Doamne, Tu ne vrei curați mereu,
De-aceea Te rugăm din noi să mături

Prihana  neagră ce atârnă greu,
Și-apoi, avându-Te pe Tine-alături,
Să ducem puritatea ca trofeu.

Simio Felix Marțian

Pe geana zării stăruie perfid
Lumina cu inserții olfactive,
Și scârțâie a gânduri negative
Țâțâna lumii țintuită-n zid.

Cu praf de pușcă scriu, conspirative,
Condeie șenilate, rid cu rid,
Pe scoarța înclinând spre suicid
În pâcla grea a propriei derive.

Când temerile își fac cuib în noi,
Plătind în mușcături adânci chirie,
Și-ograda vieții plină-i de noroi,

La Tine, Doamne, e speranța vie
De-a-ndepărta sămânța de război:
Dă lumii pacea Ta din veșnicie!

Simion Felix Marțian
Siegen, 22 ianuarie 2026

Timpul, ca un fluviu, curge printre maluri
Neoprit de nimeni, neavând răgaz,
Şi pe haina-i rece cu sclipiri turcoaz
Poartă broderie de-nspumate valuri.

Tot ce prinde-nghite: ofuri sau extaz,
Planuri încă-n faşă, roze idealuri,
Albele-nceputuri, negrele finaluri,
Şi-i simţim strivirea grea de pe grumaz.

Nu îi ştim sorgintea, însă ştim prea bine
Că e doar din clipe şi timpul ţesut,
Având fiecare o valoare-n sine,

Şi, evaluându-mi timpul meu trecut,
Pun la loc de cinste, cum i se cuvine,
Clipa-n care, Doamne, eu Te-am cunoscut!

Simion Felix Marţian
Sinaia, 17 mai 2019