În ochii lui, al nevederii morb
Uda durerea grea la rădăcină,
Țesând o lume de-ntuneric plină
În care porumbița era corb.

Dar când simți prezența Sa divină,
A tresărit adânc sărmanul orb
Și a cerut, crezând că se resorb
Și beznele: eu, Doamne, vreau lumină!

L-a inundat culoarea prin unghere,
Zvâcnind în ochi ca-n undele din lac,
Fiindcă-a pus lângă nevoie... vrere.

Dar eu voi ști, mă-ntreb elegiac,
Să cer lumină, să mai cer vedere,
Când El mă va-ntreba: „Ce vrei să-ți fac?”

Simion Felix Marțian

În curgeri albe se aștern zăpezi,
Și-i albă liniștea despăturată
Pe-ntinderea câmpiei fără pată,
Și-n alb adorm tăcutele livezi.

Un fulg s-a prins, din fulguiala toată,
De geana unui prunc și- ce să vezi?-
Și râsul lui de-argint, purtând diezi,
Părea tot alb, din inimă curată!

Ni-e lumea albă numai sub omături
Și, Doamne, Tu ne vrei curați mereu,
De-aceea Te rugăm din noi să mături

Prihana  neagră ce atârnă greu,
Și-apoi, avându-Te pe Tine-alături,
Să ducem puritatea ca trofeu.

Simio Felix Marțian

Pe geana zării stăruie perfid
Lumina cu inserții olfactive,
Și scârțâie a gânduri negative
Țâțâna lumii țintuită-n zid.

Cu praf de pușcă scriu, conspirative,
Condeie șenilate, rid cu rid,
Pe scoarța înclinând spre suicid
În pâcla grea a propriei derive.

Când temerile își fac cuib în noi,
Plătind în mușcături adânci chirie,
Și-ograda vieții plină-i de noroi,

La Tine, Doamne, e speranța vie
De-a-ndepărta sămânța de război:
Dă lumii pacea Ta din veșnicie!

Simion Felix Marțian
Siegen, 22 ianuarie 2026

Timpul, ca un fluviu, curge printre maluri
Neoprit de nimeni, neavând răgaz,
Şi pe haina-i rece cu sclipiri turcoaz
Poartă broderie de-nspumate valuri.

Tot ce prinde-nghite: ofuri sau extaz,
Planuri încă-n faşă, roze idealuri,
Albele-nceputuri, negrele finaluri,
Şi-i simţim strivirea grea de pe grumaz.

Nu îi ştim sorgintea, însă ştim prea bine
Că e doar din clipe şi timpul ţesut,
Având fiecare o valoare-n sine,

Şi, evaluându-mi timpul meu trecut,
Pun la loc de cinste, cum i se cuvine,
Clipa-n care, Doamne, eu Te-am cunoscut!

Simion Felix Marţian
Sinaia, 17 mai 2019

Din moara iernii, albul și tăcerea
Pudrează lumea-n stele de argint,
Pe ramuri dau boboci de mărgărint
Și norii-și torc în curgere căderea.

Miracolul în alb de hiacint
Îmi ia captivă cu uimiri vederea,
Iar tihna ce-și revarsă mângâierea
În inimă până în miez o simt.

E pace-n jur și alb de neprihană
Și, Doamne, cred că și în noi le vrei
Unite-n împletiri de filigrană.

Dar nu-i căldură-n dalbul de polei,
Ci dragostea, balsam de pus pe rană,
Dă alb de viață, ca de ghiocei.

Simion Felix Marțian
Siegen, 9 ianuarie 2026

Albise lumea de atâta nins,
Cu horbota de-argint sclipind pe geamuri,
Și clinchet dădeau țurțurii pe ramuri,
Purtând scântei de curcubeu aprins.

La sănii telegarii iernii-n hamuri
Scriau cu zurgălăi pe necuprins,
Și-n albul pur o pace dinadins
Trecea prin cetini picurând balsamuri.

Trezit brutal, m-a înțepat un gând:
O iarnă poate fi așa ca-n vise?
Ba chiar mai mult, șopti un susur blând,

Căci la acestea toate, circumscrise
Sunt bucuriile ce vin vibrând
Cu Sărbătoarea Nașterii promise!

Simion Felix Marțian

Pe bolta nopții ce-a plesnit cu stele
Sub roți neunse de la Carul Mic,
Ivitu-s-a... așa, ca din nimic,
Un astru-ghid ce se-ntrecea cu ele.

Lucind de sus spre vastul mozaic,
A tot țesut cărări sub urme grele,
Ducând trei magi, bogați în toate cele,
Spre Betleem, al cerului portic.

Ne-mbie astăzi stele la răscruce
Cu susurul ispitei, monoton,
Curgând prin ale zilelor uluce.

Dar, Doamne, Tu, cu steaua fanion,
Ne du spre ieslea cu miros de cruce
Și nu spre... târgurile de sezon.

Simion Felix Marțian

În urmă am lăsat frunze uscate
Și-n față primii fulgi ne cad pe gene;
Albim încet pășind înspre troiene
Cu storurile vieții ridicate.

Un cerc ce pare-o lacomă avenă
Se-nchide cu-anotimpuri numărate,
Cortina-și lasă faldurile mate
Și iarna stinge lămpile pe scenă.

Asta e tot? – ne-am întreba cu groază
Sub valul beznei ca o catifea,
De n-am întrezări venind o rază.

Este credința că mai e ceva
Dincolo de tăcerea ce se-așază: 
Ești, Doamne, Tu și primăvara Ta!

Simion Felix Marțian
Siegen, 11 decembrie 2025

Se-aprinde văpaia în noaptea de smoală
Când fulgerul mușcă din beznă cu sete,
Iar marea, mugind într-un cor de trompete,
Azvârle cu valuri, mușcând din zăbală.

Vuiește adâncul din hăuri secrete
Cu spaime ce fac încleștarea brutală,
Și-n miezul furtunii ce naște-ndoială
Rămâne doar Stânca, cu forme concrete.

Când zorii tivesc orizontu-n rubine,
Deși vijelia mai dăinuie încă,
Smulgându-mă fricii  ce stăruie-n mine,

Din suflet înalț rugăciunea adâncă:
Vreau, Doamne, să stau zi de zi lângă Tine,
Simțind siguranța trăirii pe Stâncă!

Simion Felix Marțian

Tresare alb aducerea aminte
Când, sub pavilion argonaut,
Pășim iscoditori înspre trecut,
Privind pe scocul vieții spre sorginte.

De-acolo curge „azi”-ul cunoscut,
Țesut din fapte, stări și simțăminte,
Spre încă tainice deznodăminte,
Spre cataracta în... necunoscut.

Și când dilema își ațâță jarul
Dând vâlvătăi pe-al dubiilor foc,
Cuvântul veșnic își aprinde farul.

Acum se vede, fără echivoc,
Că Cel ce-a dus o cruce cât Calvarul
E-acolo sus, ne pregătește loc.

Simion Felix Marțian