Pe coarde nevăzute cântă astre
Și note se-mpletesc curgând prin spații,
Dând amplei simfonii adânci vibrații
Cu tonuri vii din galaxii sihastre.

Pământul, în lumina sfintei grații,
Prin păsări cântă-n zările albastre,
Prin vânt, izvor și... inimile noastre,
Unindu-se cu cel din constelații.

Ți-aduce Universul închinare
Cu muzică din slavă înspre slavă,
Iar eu sunt, Doamne, parte din cântare.

Dar vreau să ard pe-a cerului octavă,
La foc de psalmi topit cu-nflăcărare
Și închinarea-n Duh să-mi fie... lavă! 

Simion Felix Marțian

Din umbra unui gând neprietenos,
Dau pinteni la rostiri cuvinte grele,
Și fulgere din ochi, pornind cu ele,
Lovesc în țintă sigur, dureros.

Dar simt cum mușcă-n pieptul meu caiele
Din tropotul ce-mi frânge os cu os,
Într-un recul al vieții, sângeros,
Și simt că-i plata răutății mele.

Ajută-mă, preabunule Părinte,
În drumul meu prin al trăirii gang,
Să pot vibra și eu la cele sfinte.

Și, ca să scap de-al vieții bumerang,
Să simt, iubind, cum îmblânzesc cuvinte,
Ținând pe cele nârâvașe-n ștreang.

Simion Felix Marțian
Siegen, 22 septembrie, 2023

O, ce să-Ți cer când, Doamne, Tu-mi dai totul
Și-n mine curg izvoare vii de Rai, 
Mă-mbraci cu-al îndurării Tale strai
Și-n marea Ta de har învăț înotul!

Mă ungi cu mir și pacea Ta mi-o dai,
Și Tu dejoci dușmanilor complotul
Când vor să-mi zgâlțâie în piept chivotul
În care Tu pe tron de slavă stai.

Aș vrea să-Ți scriu acum pe îndelete,
Cu pana-n mulțumiri până-n plăsea,
Pe-ntregul gratitudinii perete.

Dar, totuși, o doriță-aș mai avea:
Să-mi dai un geamantan de... epitete,
Să pună foc în mulțumirea mea.

Simion Felix Marțian

Pe cerul toamnei săgetat de zbor
Se scrie-a despărțirii elegie,
Cu aripa, pe-albastra lui hârtie,
Muiată-n călimara vreunui nor.

Plecarea migratoarelor, târzie,
Ne sărăcește numai în decor,
Căci din pământul veșnic roditor
Țâșnește a recoltei bogăție.

Septembrie-nflorește cu ghiozdane
Și-și clopoțește frenezia-n școli
Pornind spre-ale cunoașterii filoane,

Dar, înnegrind ale-nvățării coli,
Mai dă-ne, Doamne, peste-orice canoane,
Și ai cunoașterii de Tine, soli.

Ciceu Giurgești, 9 septembrie 2016

E tot acolo, atârnat de cer,
Și-i greu de ceață și de nostalgie;
Nu mai e cuib, ci umbră cenușie,
Un ciob ce-adună-n el tristeți, stingher.

S-au dus, scriind pe zări cu poezie,
Părinți și pui, spre locuri fără ger,
Sorbiți de... cald, lumină și mister,
Cu spatele întors spre vijelie.

În toamna lumii, când clepsidre curg
Spre „undeva”, torcând tristeți, mosorul
Se desfășoară-ntr-un imens amurg.

Dar eu în cuibul meu deschid zăvorul
Și-n ruga mea spre Creator mă scurg:
În pragul iernii, dă-mi în aripi zborul!

Simion Felix Marțian

Se sfâșie amiezile-n fâșii
Trăgând de trena soarelui prin spice,
Cănd ele-ncearcă fruntea să-și ridice
Simțind povara marii bogății.

Și-n vântul serii șfichiuind din bice
Sunt tot alături, ca și-n vijelii,
Dar și când se-nfrățesc, cu mii de mii,
Și-n miezul pâinii se-mplinesc ferice.

Ca spicul purtând rod la subsuoară,
În lanul Tău făptura-mi dă să crească
Spre coacere, cu cei ce mă-nconjoară.

Căci, Doamne, numai dragostea frățească
Ne va uni când, chiar trecând prin... moară,
Vom da arome-ntr-o eternă pască!

Simion Felix Marțian

Să semănăm pe tot pământul gări,
Căci vrea paralelismul să ne-absoarbă
Și, molipsiți de indolență oarbă,
Ne ignorăm, imuni la abordări.

Macazurile risipite-n iarbă
Vor da noi șanse de intersectări,
De noi scântei, de tainice vibrări,
Și dragostea putea-va iar să fiarbă.

Ducem cu noi, absurd și violent,
Pe linii paralele neiubirea,
Cu egoismul ca ecartament,

Dar, la macaz oprindu-ne privirea,
Ne vom cunoaște într-un nou prezent
Și vom cunoaște... și Dumnezeirea!

Simion Felix Marțian

Tu nu m-ai vrut rătăcitor prin spații,
Atom pierdut prin trene de comete,
Nici rază-n răsărituri violete
Sub pleoapele vreunei constelații.

Ci Tu, privind divinele-Ți planșete,
Mi-ai pus pecetea altei destinații,
Și-ai dat acelui boț de lut sezații,
Să simt vibrând și dragoste și sete.

Dar rostul meu, știu, Doamne, tot stelar e,
Căci drumul dragostei spre ceruri duce
Și-acolo voi fi stea strălucitoare.

Așa mi-ai spus când din umblări năuce
M-ai smuls, și-apoi cu brațe de iertare
M-ai strâns la piept de-acolo, de pe cruce!

Simion Felix Marțian

Pe luciul albastru brodat cu lumină
Alunecă barca scriind cu siaj;
Cu pace în suflet și tihnă-n... bagaj,
Sunt una cu ea, într-o curgere lină.

Ne sorb în aval, ca-ntr-un tainic miraj,
Plăcerea plutirii și pacea deplină,
Dar - vai! – se aude cascada haină
Și-aș vrea să mă prind de... un fir de curaj.

Aici sunt, o, Doamne, târât de curent,
Cum tot indecisă mi-a fost viața toată,
Aruncă-mi parâma salvării! Urgent!

E vis? E aievea? O viață salvată
Înseamnă vâslitul pe apă, atent.
A merge „cu valul” e moarte curată.

Simion Felix Marțian
Siegen, 28 iulie, 2023

Lumina a crescut, parcă dospită,
Palpabilă prin falduri de brocard,
Şi din zenit, pe zarea fără gard
Apasă greu cu forma-i împlinită.

Amiaza de lumină fără fard
E ca o umplere nestăvilită;
O simt şi-n jur şi-n mine cum palpită,
Şi sâmburii lumunii-n mine ard.

Sunt plin de cald, de viu, de transparenţă
Şi parcă-n mine înfloresc livezi,
Dar nu-i deajuns, şi vin cu reverenţă

La Tine, Doamne, să mă recreezi:
O, umple-mă de sfânta Ta prezenţă,
Ca de lumina albelor amiezi!

Simion Felix Marțian