Se sfâșie amiezile-n fâșii
Trăgând de trena soarelui prin spice,
Cănd ele-ncearcă fruntea să-și ridice
Simțind povara marii bogății.

Și-n vântul serii șfichiuind din bice
Sunt tot alături, ca și-n vijelii,
Dar și când se-nfrățesc, cu mii de mii,
Și-n miezul pâinii se-mplinesc ferice.

Ca spicul purtând rod la subsuoară,
În lanul Tău făptura-mi dă să crească
Spre coacere, cu cei ce mă-nconjoară.

Căci, Doamne, numai dragostea frățească
Ne va uni când, chiar trecând prin... moară,
Vom da arome-ntr-o eternă pască!

Simion Felix Marțian

Să semănăm pe tot pământul gări,
Căci vrea paralelismul să ne-absoarbă
Și, molipsiți de indolență oarbă,
Ne ignorăm, imuni la abordări.

Macazurile risipite-n iarbă
Vor da noi șanse de intersectări,
De noi scântei, de tainice vibrări,
Și dragostea putea-va iar să fiarbă.

Ducem cu noi, absurd și violent,
Pe linii paralele neiubirea,
Cu egoismul ca ecartament,

Dar, la macaz oprindu-ne privirea,
Ne vom cunoaște într-un nou prezent
Și vom cunoaște... și Dumnezeirea!

Simion Felix Marțian

Pe luciul albastru brodat cu lumină
Alunecă barca scriind cu siaj;
Cu pace în suflet și tihnă-n... bagaj,
Sunt una cu ea, într-o curgere lină.

Ne sorb în aval, ca-ntr-un tainic miraj,
Plăcerea plutirii și pacea deplină,
Dar - vai! – se aude cascada haină
Și-aș vrea să mă prind de... un fir de curaj.

Aici sunt, o, Doamne, târât de curent,
Cum tot indecisă mi-a fost viața toată,
Aruncă-mi parâma salvării! Urgent!

E vis? E aievea? O viață salvată
Înseamnă vâslitul pe apă, atent.
A merge „cu valul” e moarte curată.

Simion Felix Marțian
Siegen, 28 iulie, 2023

Lumina a crescut, parcă dospită,
Palpabilă prin falduri de brocard,
Şi din zenit, pe zarea fără gard
Apasă greu cu forma-i împlinită.

Amiaza de lumină fără fard
E ca o umplere nestăvilită;
O simt şi-n jur şi-n mine cum palpită,
Şi sâmburii lumunii-n mine ard.

Sunt plin de cald, de viu, de transparenţă
Şi parcă-n mine înfloresc livezi,
Dar nu-i deajuns, şi vin cu reverenţă

La Tine, Doamne, să mă recreezi:
O, umple-mă de sfânta Ta prezenţă,
Ca de lumina albelor amiezi!

Simion Felix Marțian

În lacrima caldă și-n palmele mării,
În ghearele beznei din pântec de munte,
În stei vinețiu sau în boabe mărunte,
Se-ncheagă-n cristale imaginea sării.

Anostă la chip, cu cosițe cărunte,
E, totuși, scânteia din miezul mâncării
Dând gustului formă și viață dând stării,
Vitală prezență în micul grăunte.

E bună-n bucate, dar și în cuvinte,
Când drege vorbirea, dând gust și valoare
Și-un strai prețios de adânci simțăminte.

Mă simt copleșit ca de-o mare onoare,
Căci Domnul ne-a spus prin mesajele-I sfinte
Că-i suntem și fi-vom pământului... sare!

Simion Felix Marțian

Purtând solstițiul ca pe o hlamidă
Bătută cu cireșe de rubin,
La țărmul verii, de lumină plin,
Adastă luna iunie, candidă.

Se-ascunde curcubeul, clandestin,
Prin iarba sărutată de acridă,
Și muzica prin păsări e fluidă
Și-n greieri acordați în sol senin.

Mă invadează vara, por cu por,
Și-n flori de câmp cu puf de reverie
Îmi pregătesc o pistă pentru zbor,

Să mă înalț, pe-aripi de poezie,
Cu închinarea mea spre Creator:
Mărire Ție-n veci, mărire Ție!

Simion Felix Marțian

În lumea tainelor de nepătruns
Cu drumurile ei întortocheate,
Umblăm printre capcane camuflate
În căutarea unui sens ascuns.

Ne bântuie mistere încifrate,
Din negura ce-și este îndeajuns,
Și când înmugurește vreun răspuns
Este mușcat de vânturi înghețate.

Dar, Doamne, de ce-s toate în răspăr,
Căci Tu-ai făcut și cerul și pământul?
Și am găsit răspuns în Adevăr.

Înțelegând, mi-a înflorit avântul
Ca sărutarea florilor de măr,
Căci e o cheie pentru toți, Cuvântul!

Simion Felix Marțian

Mă-ncalță ambiții la noi escalade
Spre culmi de sfințire tivite cu cer,
Și funia Legii mă-ncinge sever
Când urc printre steiuri căzând în cascade.

Mă surpă abruptul de zloată și ger
Și treptele scării sunt vechi eșafoade,
Dar urc înfruntând și vultani și tornade
Spre vârful din neguri țesute-n mister.

Mi-e greu să accept că sunt zbateri deșarte
Și nu pot ajunge nicicând până sus
Decât dacă-s aripi aripi în zbor să mă poarte,

Dar când înțeleg, mă alătur supus
Acelor ce pleacă în zbor spre nemoarte
Din har făcând aripi. Slăvit fii, Isus!

Simion Felix Marțian

Și lemnul se stingea a sacrificiu,
Dezmoștenit de propria-i pădure,
Când, cunoscând sărutul de secure,
Se-ncrucișa tăcut pentru supliciu.

A-mbrățișat damnați prin vremi obscure,
Dar ce purta acum pe frontispiciu
Era-nceputul unui edificiu
În care Domnul slavei să se-ndure.

Un lemn, o cruce se-nfrățea cu slava
Sub mușcături atroce de piroane,
Când lumea își scuipa spre ea otrava,

Dar Cel crucificat, prins de frisoane,
Înnobila iar, prin iertare, pleava:
Pe ei, pe noi, pe mii de milioane!

Simion Felix Marțian

Un deal ivit din hohot de amurg
Și-a pus, ca-ntr-un dement, hidos capriciu,
Pe creștet crucea cruntului supliciu
Pe care stropii veșniciei curg.

Spre dealul zguduit de sacrificiu
Părea că ochii Cerului se scurg,
Însă la poala lui, bătrânul burg
Cu ură și-l trecea pe frontispiciu.

Ar fi-ncolțit pe coama lui fiorii
Și groaza i-ar fi fost pe frunte nimb,
Dar din miracolul venit cu zorii,

Calvarul a-nflorit într-un corimb.
Acum așteaptă-n tihnă călătorii,
Dând pentru vicii dragoste la schimb.

Simion Felix Marțian