Cu viața-n ecuații echivoce,
Închid necunoscute-n paranteze,
Lăsând egalul să echilibreze
Trăirea din reacții reciproce.

„Dar nu-i corect!”, spun simțurile treze
Prin căutări ce tind să mă sufoce,
„Egal cu…ce?” mai spune-aceeași voce,
„Și ce valori vrei să se raporteze?”

Soluția e, Doamne, tot la Tine,
Și-am învățat de-a dreptul școlărește,
Făcându-mi temele de casă bine,

Că se rezolvă doar dumnezeiește:
Eu sunt egal cu… dragostea din mine
Și valorez cât inima iubește!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 24 aprilie 2020

Și-a tras planeta peste zâmbet storul,
Țesând din spaime un cernit lințoliu,
Și-un trist apus coboară pe orgoliu
Punând la ușa viselor zăvorul.

Avântul zace frânt într-un fotoliu,
În aripa de plumb uitându-și zborul,
Și-un virus proiectează viitorul
Pe planșa zilei îmbrăcată-n doliu.

Dușmanul invizibil ne răpune
Și-n țipete țâșnește neputința,
În bocete fierbinți de-ngropăciune.

Avem însă, din cer venind, credința
Pe care s-o-mpletim în rugăciune:
Dă, Doamne,-n lupta asta biruința!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 28 martie 2020

 

De-a crivățului mușcătură arsă,
Scâncește alb pădurea prin nămeți,
Și negrul croncănit, născând tristeți,
În gri rescrie partitura ștearsă.

Scrâșnesc zăpezi în sure dimineți,
Și-n gerul care valuri se revarsă
Doar hornul cald, suindu-și lâna toarsă,
Mai dă speranțe pașilor răzleți.

E rece lumea de indiferență
Și-n gerul urii oamenii trosnesc
Pășind cu neiertarea în cadență,

Dar când în vatra inimii nutresc
Iubirea sfântă generând clemență,
Cu fumul jertfei către cer pornesc.

Simion Felix Marțian

Cu-azur de cer mi-am căptușit umblarea,
Făcând și inimii cu-albastru plinul,
Iar gândurile-mi înfloreau ca inul
Când vara-mbracă în sineală floarea.

Voiam, visând, să-mi dirijez destinul,
Strângând în juru-mi ca pe-o haină zarea,
Dorind cu pacea să-mi pavez cărarea
Pe care-o poartă-n miezul lui seninul.

Desprins din lumea visului, albastră,
Am fost pătruns de o lumină lină,
Ce inimii îi stăruia-n fereastră.

Și-am înțeles, prin grație divină,
Că pacea e, ca mântuirea noastră,
Doar în Cristos, și-n El este deplină!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 24 ianuarie 2020

Când sufletul ți-e fâlfâit de zdreanță,
Strivit de-ngrijorări cu forme stranii,
Și gândurile-ți sunt ca bolovanii
Ce-ți sparg în cioburi ultima speranță,

Mai dă-i o șansă tulburei strădanii
Privind spre Dumnezeu cu cutezanță,
Și-apoi, ștergând spre cer orice distanță,
Să curgi spre El vărsat în spovedanii.

Atunci tu vei cunoaște-o nouă viață
Și, testul focului trecând cu brio,
Vei spune-ngrijorării, verde-n față:

Eu haina-ți neagră nu voi mai privi-o
Căci am o perspectivă-n cer măreață,
Adio,-ngrijorare! Da, adio!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 10 ianuarie 2020

Decembrie e poarta către iarnă,
Cu țurțurii ce-n streșini scânteiază
Când soarele-i sărută la amiază,
Ițit din neguri ca dintr-o lucarnă.

Cu aburii din caii ce nechează
Când sania troienele răstoarnă,
Și cerul plumburiu ce stă să cearnă
Un strai de-argint cu care decorează.

E luna-n care se-mpletesc colinde
Cu clinchetul sublim, ca o chemare,
Și raza stelei ce vestind se-aprinde.

Și-atunci rostim cu-a Nașterii vibrare,
Când spiritul Crăciunului ne prinde:
Această lună-i toată… sărbătoare!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 6 decembrie 2019

S-au năpustit prin țară, în șuvoi,
Descătușate patimi, dând să fiarbă,
Și-această grea dezlănțuire oarbă
Ne umple sufletele cu noroi.

Dar ura ar putea să se resoarbă,
Și s-ar opri năvalnicul puhoi
Dac-am planta pe-aleea dintre noi
În locul mărăcinilor doar iarbă.

Iar pe covorul verde, mătăsos
Ar răsări iubitul și iertatul,
Și-alegerile-ar fi un act frumos.

Nu-i utopie, ăsta ni-e mandatul:
Întâi să Îl alegem pe Cristos
Și-apoi, la urne,-alegem candidatul!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 22 noiembrie 2019

Din ce adânc de ocne-ntunecate
Răsari în gene când te furişezi,
Şi-mi arzi, când faţa tristă mi-o brăzdezi,
Şi inima cu falduri sfâşiate?

Dar ea mi-a spus: Aceasta-i tot ce vezi?
Nu simţi, plângând, trăiri descătuşate,
Şi-un cer senin zâmbind cu bunătate
Când tu, privind spre el, te-nseninezi?

Aşa mi-a zis, cât mai ardea în pleoape,
Dar s-a uscat, căci bolta surâdea,
Şi Dumnezeu era atât de-aproape!

El simte şi-nţelege cazna mea,
Şi poate, mângâindu-mă, s-o-ngroape;
Uimit, am recitit: „Isus plângea!”

Simion Felix Marţian
Vulcan, 3 mai 2019

 

Când seva-şi duce valul viu de viaţă,
Ţâşnind în muguri verzi cu ochi de soare,
Cocoşii vremii cântă: Deşteptare!
Şi-un cor imens cu imnuri ne răsfaţă.

Se sting metehne-n scoarţa care doare
Şi-n trunchiul vechi ce-n soare se dezgheaţă,
Scriind cu muguri magica prefaţă
A vieţii noi de cântec şi culoare.

Purtăm în noi prea reci şi triste toamne
Cu brume albe scuturând petale,
Şi ierni cu-ngheţ venit să ne condamne;

Dar vrem înmuguriri spirituale,
De-aceea Te rugăm din suflet, Doamne,
Ne dă căldura mângâierii Tale!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 9 martie 2019

 

Se strâng buluc omături cristaline
Pe scări de viscol cocoţate-n cer,
Zidind nămeţi din cărămizi de ger
Şi alb tăios, cu care să se-mbine.

Pe câmpul vast lipsit de-orice reper
Eternă pare iarna care vine
Cu triste tânguiri şi cu suspine,
Şi-al morţii greu şi-ntunecat mister.

Dar când, muşcând, rafala îngheţată
Aruncă-n zare pătura de nea,
Un fir de grâu plăpând spre ceruri cată

Şi, plin de bucuria de-a-l vedea,
Spre slavă strig: Mărire Ţie, Tată,
Eternă-i viaţa, şi va fi şi-a mea!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 19 ianuarie 2019