Cetatea-n care piatra se-alinia tăcută,
Zidită cu tăcere mușcată de șofar,
Cu zori îmbrățișat-a și Templu și altar,
Și miile de oaspeți din lumea cunoscută.

Tăcea a dimineață și-a temeri ce tresar
Și-odaia-n care Calea era deja văzută
De cei ce-o-mbrățișară cu dragoste crescută,
Când tainice seisme lovit-au în amnar.

Un foc aprins din ceruri, cu ardere divină,
Purtând în flăcări Duhul cu sfântul Său parfum,
Atins-a ucenicii, umplându-i de lumină.

Miracolul umblării conduși pe-al vieții drum
De Duhul din vecie, spre slava ce-o să vină,
Putem, iubind lumina, să îl trăim și-acum!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 15 iunie 2019

 

Cu viața curs domol umbrit de maluri,
Dau sălciilor apă din belșug,
Oglindă sunt pentru cerescul crug
Și port azur pe luciul fără valuri.

Când ard, sunt pâlpâire, nu sunt rug,
Iar vânt de sunt, chemat s-alerg pe dealuri,
Rămân doar adiere peste voaluri,
Iar dacă-s verb, abia de mă conjug.

Anost portret privești acum, Divine,
Căci Tu mă vrei curgând impetuos,
Și torță-nflăcărată pentru Tine.

Eu pot să fiu așa, neîndoios,
Dar toarnă, Doamne, Duhul Tău în mine
Să fiu, arzând, nebun pentru Cristos!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 8 mai 2020

Cu viața-n ecuații echivoce,
Închid necunoscute-n paranteze,
Lăsând egalul să echilibreze
Trăirea din reacții reciproce.

„Dar nu-i corect!”, spun simțurile treze
Prin căutări ce tind să mă sufoce,
„Egal cu…ce?” mai spune-aceeași voce,
„Și ce valori vrei să se raporteze?”

Soluția e, Doamne, tot la Tine,
Și-am învățat de-a dreptul școlărește,
Făcându-mi temele de casă bine,

Că se rezolvă doar dumnezeiește:
Eu sunt egal cu… dragostea din mine
Și valorez cât inima iubește!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 24 aprilie 2020

Și-a tras planeta peste zâmbet storul,
Țesând din spaime un cernit lințoliu,
Și-un trist apus coboară pe orgoliu
Punând la ușa viselor zăvorul.

Avântul zace frânt într-un fotoliu,
În aripa de plumb uitându-și zborul,
Și-un virus proiectează viitorul
Pe planșa zilei îmbrăcată-n doliu.

Dușmanul invizibil ne răpune
Și-n țipete țâșnește neputința,
În bocete fierbinți de-ngropăciune.

Avem însă, din cer venind, credința
Pe care s-o-mpletim în rugăciune:
Dă, Doamne,-n lupta asta biruința!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 28 martie 2020

 

De-a crivățului mușcătură arsă,
Scâncește alb pădurea prin nămeți,
Și negrul croncănit, născând tristeți,
În gri rescrie partitura ștearsă.

Scrâșnesc zăpezi în sure dimineți,
Și-n gerul care valuri se revarsă
Doar hornul cald, suindu-și lâna toarsă,
Mai dă speranțe pașilor răzleți.

E rece lumea de indiferență
Și-n gerul urii oamenii trosnesc
Pășind cu neiertarea în cadență,

Dar când în vatra inimii nutresc
Iubirea sfântă generând clemență,
Cu fumul jertfei către cer pornesc.

Simion Felix Marțian

Cu-azur de cer mi-am căptușit umblarea,
Făcând și inimii cu-albastru plinul,
Iar gândurile-mi înfloreau ca inul
Când vara-mbracă în sineală floarea.

Voiam, visând, să-mi dirijez destinul,
Strângând în juru-mi ca pe-o haină zarea,
Dorind cu pacea să-mi pavez cărarea
Pe care-o poartă-n miezul lui seninul.

Desprins din lumea visului, albastră,
Am fost pătruns de o lumină lină,
Ce inimii îi stăruia-n fereastră.

Și-am înțeles, prin grație divină,
Că pacea e, ca mântuirea noastră,
Doar în Cristos, și-n El este deplină!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 24 ianuarie 2020

Când sufletul ți-e fâlfâit de zdreanță,
Strivit de-ngrijorări cu forme stranii,
Și gândurile-ți sunt ca bolovanii
Ce-ți sparg în cioburi ultima speranță,

Mai dă-i o șansă tulburei strădanii
Privind spre Dumnezeu cu cutezanță,
Și-apoi, ștergând spre cer orice distanță,
Să curgi spre El vărsat în spovedanii.

Atunci tu vei cunoaște-o nouă viață
Și, testul focului trecând cu brio,
Vei spune-ngrijorării, verde-n față:

Eu haina-ți neagră nu voi mai privi-o
Căci am o perspectivă-n cer măreață,
Adio,-ngrijorare! Da, adio!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 10 ianuarie 2020

Decembrie e poarta către iarnă,
Cu țurțurii ce-n streșini scânteiază
Când soarele-i sărută la amiază,
Ițit din neguri ca dintr-o lucarnă.

Cu aburii din caii ce nechează
Când sania troienele răstoarnă,
Și cerul plumburiu ce stă să cearnă
Un strai de-argint cu care decorează.

E luna-n care se-mpletesc colinde
Cu clinchetul sublim, ca o chemare,
Și raza stelei ce vestind se-aprinde.

Și-atunci rostim cu-a Nașterii vibrare,
Când spiritul Crăciunului ne prinde:
Această lună-i toată… sărbătoare!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 6 decembrie 2019

S-au năpustit prin țară, în șuvoi,
Descătușate patimi, dând să fiarbă,
Și-această grea dezlănțuire oarbă
Ne umple sufletele cu noroi.

Dar ura ar putea să se resoarbă,
Și s-ar opri năvalnicul puhoi
Dac-am planta pe-aleea dintre noi
În locul mărăcinilor doar iarbă.

Iar pe covorul verde, mătăsos
Ar răsări iubitul și iertatul,
Și-alegerile-ar fi un act frumos.

Nu-i utopie, ăsta ni-e mandatul:
Întâi să Îl alegem pe Cristos
Și-apoi, la urne,-alegem candidatul!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 22 noiembrie 2019

Din ce adânc de ocne-ntunecate
Răsari în gene când te furişezi,
Şi-mi arzi, când faţa tristă mi-o brăzdezi,
Şi inima cu falduri sfâşiate?

Dar ea mi-a spus: Aceasta-i tot ce vezi?
Nu simţi, plângând, trăiri descătuşate,
Şi-un cer senin zâmbind cu bunătate
Când tu, privind spre el, te-nseninezi?

Aşa mi-a zis, cât mai ardea în pleoape,
Dar s-a uscat, căci bolta surâdea,
Şi Dumnezeu era atât de-aproape!

El simte şi-nţelege cazna mea,
Şi poate, mângâindu-mă, s-o-ngroape;
Uimit, am recitit: „Isus plângea!”

Simion Felix Marţian
Vulcan, 3 mai 2019