Şi-a pus iar flori pe haină calendarul
Şi verde mult, ce bulucit adastă
La poarta dinspre cald a zilei, vastă,
Unde pe corzi de mai cântă bondarul.

Cu ochii sorb imaginea fantastă
Şi văd salcâmi înmiresmând florarul
Când picură, ca un prinos, nectarul,
Din floarea ce-şi răsfrânge buza castă.

Mi-e cald şi mi-e salcâm şi mi-e subţire
Simţind profund cum mă-ncolţeşte zborul
Cu luna mai în dulce contopire

Şi, cum din toate izbucneşte corul,
Din inima schimbată în psaltire
Cânt cu zidirea, laud Ziditorul.

Simion Felix Marțian

Spre cald hohotește pământul prin miei
Și crângul își murmură dorul în triluri,
Când jadul poienii se-aprinde –n beriluri
Și mângâie ochii cu vii bănuței.

Cu soare-și scriu cucii veniți din exiluri
Prefața aceleiași vechi epopei,
Iar noaptea își pune-n cerdac brotăcei
Să-i cânte pe strune de-argint vodeviluri.

Respiră miresme prin fiece por
Creația-n care trezirea pulsează,
Făcându-mi și mie un loc în decor

Și, plin de frumos și de cald ca o oază,
Lumină mai cer: O, Mărit Creator,
Mă umple de Tine și fă-mă…amiază!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 1 aprilie 2016

Pe frunza înfăşată-n verde viu
Lumina a luat în greutate,
Şi-atinsă de priviri dezmănuşate
Sfioasă se încinge-n rubiniu.

Din tolba de culori înmiresmate
Curg curcubeie pe un vechi crochiu
Dând vieţii un tablou sonor, zglobiu,
Tablou de sentimente înrămate.

Sorbind avid frumosul din privire,
Cu primăvara-n ochi renasc şi eu
Trăindu-mi bucuria cu uimire

Şi, împrimăvărat în duhul meu,
Aduc ofrandă flori de mulţumire
Părintelui vieţii, Dumnezeu.

Simion Felix Marțian

Cât porţi încă desaga de drumeţ,
Şi pui lângă merinde sentimente
Ca într-un amalgam de elemente,
Mai crezi că fiecare are-un preţ.

Aşa, chiar şi iubirii evidente
Îi pui alături doza de dispreţ,
Lăsând în urmă gustul pădureţ
În inima cu bucurii absente.

Abia când vii smerit la Tabernacol,
Îndepărtându-ţi propriul tău “eu”
Ca pe un incomod, un greu obstacol,

Vei şti ce-i dragostea la apogeu,
Rostind apoi, uimit ca de-un miracol:
Izvorul dragostei e Dumnezeu!

Simion Felix Marțian

Se curge-n concepte, se curge-n cuvinte
Şi curgerea însăşi se vrea definită
Când curge cu lapte, cu miere, cu pită,
Sau curge cu Duh în trăirile sfinte.

Se curge în valuri când marea se-agită
Şi curg asfinţituri de lavă fierbinte,
Curg ploi, curg idei de incertă sorginte,
Se curge-n senzaţii când viaţa palpită.

Dar este o curgere sfântă de ape,
De râuri din inimi, ducând apă vie,
Din inimi ce cred şi de cer sunt aproape.

Şi iată că verbul „a curge” mă-mbie
Să-i prind din nou sensul pe cale să-mi scape:
Să crezi în Isus, e şi sens şi solie.

Simion Felix Marțian

S-a-ndepărtat al nopţii negru fald,
Luând cu sine stelele captive,
Şi zorii ciripesc pe portative
Vărsându-şi rubiniul în smarald.

Călcând pe orizonturi relative,
Se-nalţă soarele ca un herald,
Vestind semeţ invazia de cald
În care binele să se cultive.

Zvâcneşte roua într-un ultim spasm,
Stingându-şi cea din urmă nestemată
Dintr-un decor care părea de basm,

Şi-n dimineaţa binecuvântată
Rostesc din suflet, cu entuziasm:
Primeşte-mi închinarea, Sfinte Tată!

Simion Felix Marțian

Când mă rodea al rătăcirii morb,
Găseam spre strepezire apetență
Și altoiam, cu multă virulență,
Pe aripi de columbă puf de corb.

Monocromia, searbădă valență,
Mi se înstăpânise-n ochiul orb
Până când, Doamne, Tu mi-ai dat să sorb
Din binefăcătoarea Ta clemență.

O lume a culorii calde, calme
M-a invadat prin porți de curcubeu,
Flagrant contrast cu cloaca de sudalme

Dintr-un întunecat trecut ateu
Și zelul meu și-a zis, scuipând în palme:
De azi lucrez doar pentru Dumnezeu.

Simion Felix Marțian

Primind scânteia unui gând imberb
Pornesc o vâlvătaie de suişuri,
Şi-n podul palmei calc acoperişuri
Când aripile râvnei mele fierb.

Mă soarbe crugul viu de limpezişuri
În zbor avid alimentat de verb,
Iar gândul devenit acum acerb
Amestecă în brazde secerişuri.

Mi-e plugul râvnei clocot şi tornadă,
Mânat de focul care-mi arde-n piept
Când văd, subit, că totul e…bravadă.

De-aceea, Doamne, dă-mi un nou concept,
Care să-nchidă într-o acoladă
Gândul zelos cu… gândul înţelept!

Simion Felix Marțian

Când gerul e mai mult decât…zăpezi
Și prin prezența lui devine stare
Care te invadează lent și doare
Și te îndeamnă să capitulezi,

Când orice pâlpâire parcă moare
Și-s negre geruitele amiezi,
Dorind căldura s-o reinventezi,
Te-mpotrivești cu sârg la disperare.

Și iată că speranța din Cuvânt
Vine ca un dezgheț al înnoirii
Purtată-n taina unui legământ,

Căci dincolo de limitele firii
Va răsări, ca un deznodământ,
Eternul Soare al neprihănirii.

Simion Felix Marțian

O filă geruită se întoarnă
În calendarul deja zgribulit,
Şi soarele surâde-abia ghicit
Pe cerul plumburiu, ca-ntr-o lucarnă.

Dar dintr-un timp pe loc despăturit
Vine istoria sunând din goarnă
Şi-n România prima zi de iarnă
Se-aprinde într-un foc de neoprit.

E sărbătoare azi în românime
Şi-mpins de un imbold instantaneu
M-alătur bucuriei unanime

Să fac urarea pentru neamul meu,
Punându-mi focul inimii în rime:
Să-ţi fie călăuză Dumnezeu!

Simion Felix Marțian