Lumina ațipește în mănunchi La geamul toamnei dinspre miazănoapte, Și curg din văgăuna nopții șoapte Ce urcă-ncet, încet pe-al zilei trunchi.
A fost un timp bogat în roade coapte, Iar boii trăgeau carul în genunchi, Bilanțul strigă însă din rărunchi: E, totuși, mult prea mult porumb în lapte!
Necoacerea ne roade ca un morb Când toamna vieții bate la fereastră, Căci punem storuri, vrând un soare orb.
Dar, Doamne, pentru mântuirea noastră, Ne smulge din al nepăsării sorb, Căci suntem lan în câmp, nu flori în glastră!
Când Tu ai zis, Doamne: „Să fie lumină!” Nimicul a dat, într-o curgere vie, Izvoare vederii venind din… pustie, Căci însuşi „niciunde” prindea rădăcină.
Apoi, prin aceeaşi sentinţă: „Să fie!” Ivitu-s-au stele, prin voia-Ţi divină, Şi soare şi lună pe bolta senină, Neantul dând forme ce merg spre vecie.
Iar după ce viaţa umplut-a pământul Cu iarbă şi arbori, cu păsări şi fiare, Făcut-ai şi omul, punând în el cântul.
Şi eu m-am născut să-Ţi aduc închinare, Spălâdu-mi în jertfa divină veşmântul Când Tu ai zis, Doamne: Să fie iertare!
La moara lui Felix 