Pe tabla cu patrate bicolore,
Îmi port agale umbra de pion
Cu pași mărunți, atent la orice zvon
Din miezul clipei cu tăceri sonore.

Sunt cel mai mic la mine în pluton,
Dar port în aripi transformări majore
Când ținta mi-o ating, mușcând din ore,
Și-n rucsac am baston de... campion.

Eu, Doamne, nu visez la vreo schimbare,
Rămăn pionul... alb ca un iglu
În mâna-Ți pregătită de mutare.

Căci eu cu hotărâre am spus NU
Când negrul mi-a propus o racolare,
Și știu că-ntotdeauna câștigi Tu!

Simion Felix Marțian
Siegen, 5 septembrie 2025

Alunecă pe cumpăna bătrână,
A scapăt, astrul zilei printre nori,
În ciutură se împletesc răcori
Cu negura ce urcă din fântână.

Cortina cade adormind culori,
Lăsată-ncet de-o nevăzută mână,
Iar bezna-și ia ținuta de stăpână
Tivind cu onix clipe și fiori.

E noaptea, Doamne, searbădă și... grea,
Căci numai în lumină e vigoare.
N-ai vrea să schimbi Tu pe aici ceva?

Și simt venind răspunsul ca o boare:
Iubiți lumina, și în slava Mea
Vă pregătesc o zi... nepieritoare!

Simion Felix Marțian
Siegen, 28 august 2025

Clipesc uimite albele amiezi
Când timpul bate-n geamul dinspre soare
Cu berze pregătite de plecare,
Și-și picură carminul prin livezi.

La sânul verii parcă-i mai răcoare,
Când zarea se umbrește cu cirezi
Și-amurgul pune stele și diezi
În tril albastru de privighetoare.

Dar drumul către coacere, gustar,
Este un timp al împlinirii-n sine,
Nu filă fâlfâind în calendar.

Și, cu uimirea năvălind în mine,
Îmi pun dorința vie pe altar:
Mă împlinește-n timpul Tău, Divine!

Simion Felix Marțian

Ne cheamă Dumnezeu să construim,
Când lumea își adapă ruinarea
Și țese storuri, mărginindu-și zarea,
Din selfie-uri făcute-n țintirim.

Ne dă și cărămida și... ardoarea,
Și dragostea ca un liant sublim,
În templul viu pe care îl zidim
Spre El să clocotească închinarea.

Dar dacă, Doamne, schelele sunt goale
Pe-un șantier vibrând a veșnicii,
Mai suflă-n focul inimii din foale.

Și-o afluire-n duh de... pietre vii
Să ducă peste ziduri osanale,
Dar și refrenul: Mai aveți mistrii?

Simion Felix Marțian
Siegen, 15 august 2025

Cuprins de palma nopții ca de-o oază
Și gânduri dejugate în cerdac,
Sorb tihna caldă cum aș bea un leac
Din iarba naltă care greierează.

Când aripile păcii se desfac
Cu ample fâlfâiri în noaptea trează,
Eu simt profund că Cineva veghează,
Creând un cadru paradiziac.

De dincolo de tot ce e noptos
Și de-ale lumii căutări buimace,
Tu vii Părinte, veșnic generos,

Și lași ca daru-Ți sfânt să se dezghioace
Când, răspunzând la rugi, neîndoios,
Ne picuri peste clipe sfânta-Ți pace.

Simion Felix Marțian
Siegen, 7 august 2025

Se sfâșie amiezile-n fâșii
Trăgând de trena soarelui prin spice,
Cănd ele-ncearcă fruntea să-și ridice
Simțind povara marii bogății.

Și-n vântul serii șfichiuind din bice
Sunt tot alături, ca și-n vijelii,
Dar și când se-nfrățesc, cu mii de mii,
Și-n miezul pâinii se-mplinesc ferice.

Ca spicul purtând rod la subsuoară,
În lanul Tău făptura-mi dă să crească
Spre coacere, cu cei ce mă-nconjoară.

Căci, Doamne, numai dragostea frățească
Ne va uni când, chiar trecând prin... moară,
Vom da arome-ntr-o eternă pască!

Simion Felix Marțian

Opal şi aur e întregul crug,
Cum aur şi rubin este câmpia,
Și-a amuţit, topită, ciocârlia,
Înşurubată-n zboru-i centrifug.

În spicul greu se împâineşte glia
De când a cunoscut sărut de plug,
Iar bobul, devenit acum belşug,
Cu flori de mac îşi decorează ia.

Cuptor şi lan şi zbor şi cer senin
Trec dincolo de vers şi de cuvinte
În cântul coacerii, suav şi plin

Şi din explozia de simţăminte
Mă smulg şi ca o seceră mă-nclin:
Sunt gata pentru seceriş, Părinte!

Simion Felix Marțian

Te doare amiaza, e albă și-ncinsă
Și calci pe pământul crăpat ca pe jar;
Alergi după umbre, dar ele dispar
În focul de patimi din vatra aprinsă.

Cu buze uscate sorbi foc din pahar
Căci setea, ea însăși, te fierbe nestinsă;
Văzduhul e-n clocot pe zarea întinsă,
Ah, unde e apa? O gură, măcar!

Și vezi cum un deal, purtând crucea pe frunte,
Tresare în verde, zvâcnind într-o oază,
Și-aruncă spre tine a crezului punte.

Se-mbracă-n răcoare cumplita amiază
Și-auzi, susurând ca izvorul din munte:
„Să vină la Mine acel ce-nsetează!”

Simion Felix Marțian

Sunt gata de o nouă cavalcadă,
Ținând în frâu cuvântul înșeuat,
Și-având ținută de la Împărat,
Port coif și scut, port suliță și spadă.

Mi-e cântul de potcoave cadențat,
Urcând prin constelații în cascadă,
Și pe sub a netimpului arcadă
Îmi torn ofranda într-un imn curat.

Știu, Doamne, doar cu foc un cânt e viu,
Și are-n sevă irizări divine
Când flăcării din vers mă circumscriu.

De-aceea vreau, fiind încins de Tine,
Să ard pe-altarul Tău atunci când scriu,
Poet și vers, arzând, să Ți se-nchine.

Simion Felix Marțian