Când Tu ai zis, Doamne: „Să fie lumină!” Nimicul a dat, într-o curgere vie, Izvoare vederii venind din… pustie, Căci însuşi „niciunde” prindea rădăcină.
Apoi, prin aceeaşi sentinţă: „Să fie!” Ivitu-s-au stele, prin voia-Ţi divină, Şi soare şi lună pe bolta senină, Neantul dând forme ce merg spre vecie.
Iar după ce viaţa umplut-a pământul Cu iarbă şi arbori, cu păsări şi fiare, Făcut-ai şi omul, punând în el cântul.
Şi eu m-am născut să-Ţi aduc închinare, Spălâdu-mi în jertfa divină veşmântul Când Tu ai zis, Doamne: Să fie iertare!
Se sfâșie amiezile-n fâșii Trăgând de trena soarelui prin spice, Cănd ele-ncearcă fruntea să-și ridice Simțind povara marii bogății.
Și-n vântul serii șfichiuind din bice Sunt tot alături, ca și-n vijelii, Dar și când se-nfrățesc, cu mii de mii, Și-n miezul pâinii se-mplinesc ferice.
Ca spicul purtând rod la subsuoară, În lanul Tău făptura-mi dă să crească Spre coacere, cu cei ce mă-nconjoară.
Căci, Doamne, numai dragostea frățească Ne va uni când, chiar trecând prin... moară, Vom da arome-ntr-o eternă pască!
La moara lui Felix 