Şi-a pus iar flori pe haină calendarul
Şi verde mult, ce bulucit adastă
La poarta dinspre cald a zilei, vastă,
Unde pe corzi de mai cântă bondarul.

Cu ochii sorb imaginea fantastă
Şi văd salcâmi înmiresmând florarul,
Când picură ca un prinos nectarul
Din floarea ce-şi răsfrânge buza castă.

Mi-e cald şi mi-e salcâm şi mi-e subţire,
Simţind profund cum mă-ncolţeşte zborul
Cu luna mai în dulce contopire.

Şi cum din toate izbucneşte corul,
Din inima schimbată în psaltire
Cânt cu zidirea, laud Ziditorul.

Simion Felix Marțian

Tresare versul îmbrăcat festiv,
Când, ridicând sprânceana a mirare,
Zvâcnește lira cu înfiorare,
Punându-și dragostea pe portativ.

Se-ncing silabele și, cu ardoare,
Își iau câte o notă, posesiv,
Și-ngemănate-n actul creativ
Dau vieții partea ei de încântare.

Dar cum această împletire vie
Mai are-n ea și stropi de har divin,
Ce pun fior în vers și melodie,

O iau și cu-ndrăzneală astăzi vin
Să Ți-o aduc ofrandă, Doamne, Ție,
Și cu ce-mi dai, doar Ție să mă-nnchin!

Simion Felix Marțian

Cu hohot alb râd pomii în livadă
Purtând în ramuri soarele fluid,
Căci florile ce ochii își deschid
Par clipe vii cu aripi de zăpadă.

Amestec de extatic și candid,
Tabloul mă inundă în cascadă
Și, prins de-a înfloririi acoladă,
Eu însumi în corole mă divid.

Ce văd și simt e mult peste... uimire,
Dar vine – iată! – gândul incomod
Că viața nu e numai înflorire.

Și când dintre petale mă deznod,
Mă rog: dă, Doamne, sfânta-Ți ocrotire
Oricărei flori în drumul ei spre... rod!

Simion Felix Marțian
Siegen, 24 aprilie 2025

Plângeau  cu sânge mieii pe altare
Când spuza azimei îi da sărutul,
Şi-n rouă aducea ofrandă lutul
Verdeţuri pentru Paşte, reci, amare.

Aşa găsim în cronici începutul,
Dar Paştele jerfit pentru iertare
Transcende timp şi spaţiu şi uitare,
Căci Mielul jertfei este Absolutul.

El a cuprins cu braţe răstignite
Oceanul de-ntuneric şi durere
Al sufletelor de păcat coclite

Şi, din mormânt păşind în Înviere,
Deschis-a pentru vieţi înveşnicite
Un drum spre slavă, fără bariere.

Simion Felix Marțian

Scâncește bezna dând în cenușiu
Și-și strânge bâjbâielile mioape,
Când zorii-și pun rubine grele-n pleoape,
Scriind pe orizont cu stacojiu.

Lumina curge caldă pe prisloape
Și-oceanul de culoare pare viu,
Iar drumul – iată! - nu mai e pustiu
Spre ținta care-i parcă mai aproape.

Răspântiile gândului tresar
Când orizontul vieții se încinge
Și-un veșnic răsărit primim în dar.

Simțim atunci cum Cerul ne atinge
Cu raza luminoasă din Calvar,
Iar veșnicia-n suflet se prelinge.

Simion Felix Marțian

Îmi reazem uimirea de-o rază de soare,
Când câmpul îmi intră prin ochi cu făclii
Aprinse-n petale de vii păpădii,
Și-mi curge prin suflet cu foc și culoare.

Dar drumul ei scurt se oprește-n chindii,
Pierzându-și veșmântul țesut din splendoare;
Și totuși atunci doar învață să zboare
Spre zare, cu aripi de puf, argintii.

Oricare-ar fi, Doamne, pe-aici rostul meu,
Cât port în culoarea petalei fiorul,
Aș vrea însoțirea credinței mereu.

Și-atunci când amurgu-și va pune decorul,
Torcând din fuiorul tăcerilor, greu,
Să simt în petalele veștede... zborul!

Simion Felix Marțian

În tâmpla vremii, cronici și hrisoave
Pulsează-ntruna, cu prelung ecou,
Dând tușe ample vechiului tablou
Și aure la personaje brave.

Dar iese în lumină un erou,
Dând leacul vieții unei lumi bolnave,
Eroul care îndrepta epave
Și modela-n iubire omul nou.

S-a clătinat a erelor răscruce
Când El S-a dat pe Sine ca prinos,
Spre-nveșnicirea unei lumi caduce.

Acest erou etern și glorios,
Care-mpărțea iubire de pe cruce
Și ne așteaptă-n slavă, e Christos!

Simion Felix Marțian

Tresar primăvăratice calende
În forfota schimbării de decor,
Punând pe ramuri primul mărţişor,
Ce poartă-n şnurul împletit legende.

Simbol al unui timp înfloritor,
El timpul însuşi, totuşi, îl transcende
Când iar şi iar revine în agende
Şi-n zâmbetul mai cald al... tuturor!

Dar este-un mărţişor numit iubire,
Creat după model dumnezeiesc,
Şi-n şnurul lui, la fel ca două fire,

Credinţa şi speranţa se-mpletesc
Spre ideal, spre sfântă-nveşnicire;
Prieteni dragi, pe-acesta vi-l doresc!

Simion Felix Marţian

Selena scrie cu argint pe unde
Prin despletirea norilor opaci,
Iar aștrii nopții par străjeri posaci
Nutrind tăceri venite de niciunde.

E, oare, lacul țintuit dibaci,
Sau are frâu pe valuri furibunde?
O, nu, ci toate-au prins a se ascunde
Când auzi Ghenezaretul: Taci!

Când mă purta furtuna între maluri,
Vâslind bezmetic între „da” și „nu”,
Mânat de iluzorii idealuri,

În noaptea vieții mele, Doamne, Tu
Ai apărut călcând pieptiș pe valuri
Și de atunci... furtuna dispăru!

Simion Felix Marțian

A crug ceresc mi-am arcuit cuvântul,
Strunit în coarda-ntinsă de simțire,
Și-n tolba grea, deschisă spre rostire,
Săgețile își pun în coadă vântul.

Mai port în tolbă versuri de iubire
Și vreau cu ele să cuprind pământul,
Prin săgetări ce-și întețesc avântul
Când dragostea le-mbracă-n strălucire. 

Dar am o țintă, Doamne, peste toate,
Un țel înalt, ce-ajunge... sus la Tine:
Să port în tolba mea, dacă se poate,

Săgeți arzând în laude divine;
Și-n tirul de cuvinte-nflăcărate
Și om și vers și arc să Ți se-nchine!

Simion Felix Marțian