Ducând pe unde susur și răcoare
Din umbra Stâncii pe netimp stăpână,
Izvoru-Și toarce curgerea și-ngână
Mesajul viu al vieții viitoare.

Miracole se țin cu El de mână,
Iar setea albă țipă a mirare
În clipa descojită de visare:
Să bei din El și să devii... fântână?

O curgere venind din veșnicie
Aduce a iubirii rezonanță
În lumea aplecată spre chindie.

Iar El, Izvorul, pune în balanță
Oferta cosmică de apă vie,
Tivind eternitatea cu speranță.

Simion Felix Marțian
Siegen, 20 iunie, 2025

Mă mângâie ninsoarea de petale
Prin vântul ce surâde policrom,
Seninul pare atârnat în pom
Și soare alb e-n ramurile sale.

La fila următoare e un... dom,
Purtând în sfeșnicele ancestrale
Rubine coapte, doruri estivale,
Savori râvnite anual de om.

Când, Doamne, în petale mă îmbrac,
Chiar dacă ele ar fi daruri sfinte,
Nu e destul, pentru a-Ți fi pe plac.

Tu vrei rodire, deci Te rog, Părinte,
Pune-mi cireșe-n ram, ca-ntr-un copac,
Și pentru semeni dragoste fierbinte!

Simion Felix Marțian

Purtând solstițiul ca pe o hlamidă
Bătută cu cireșe de rubin,
La țărmul verii, de lumină plin,
Adastă luna iunie, candidă.

Se-ascunde curcubeul, clandestin,
Prin iarba sărutată de acridă,
Și muzica prin păsări e fluidă
Și-n greieri acordați în sol... senin.

Mă invadează vara, por cu por,
Și-n flori de câmp cu puf de reverie
Îmi pregătesc o pistă pentru zbor,

Să mă înalț, pe-aripi de poezie,
Cu închinarea mea spre Creator:
Mărire Ție-n veci, mărire Ție!

Simion Felix Marțian

S-a-ndepărtat al nopţii negru fald,
Luând cu sine stelele captive,
Şi zorii ciripesc pe portative
Vărsându-şi rubiniul în smarald.

Călcând pe orizonturi relative,
Se-nalţă soarele ca un herald,
Vestind semeţ invazia de cald
În care binele să se cultive.

Zvâcneşte roua într-un ultim spasm,
Stingându-şi cea din urmă nestemată
Dintr-un decor care părea de basm,

Şi-n dimineaţa binecuvântată
Rostesc din suflet, cu entuziasm:
Primeşte-mi închinarea, Sfinte Tată!

Simion Felix Marțian

Cu inima de noapte dezghiocată,
Primesc altoi mlădițele de crez,
Și simt cum mă pătrunde până-n miez
Lumina ca un val, desferecată.

Atingerea-i mă face să vibrez,
Simțind că raza ei imaculată
Poartă iubire-n ea, înflăcărată,
În care mă scufund ca-ntr-un botez.

Cu focul care arde-acum în mine,
În locul înghețatului fiord,
Din inimă Îți mulțumesc, Divine!

Și exersez al dragostei acord,
Căci scriu un cântec, Doamne, pentru Tine
Și vreau să-l cânt pe coarda... de la cord.

Simion Felix Marțian

Şi-a pus iar flori pe haină calendarul
Şi verde mult, ce bulucit adastă
La poarta dinspre cald a zilei, vastă,
Unde pe corzi de mai cântă bondarul.

Cu ochii sorb imaginea fantastă
Şi văd salcâmi înmiresmând florarul,
Când picură ca un prinos nectarul
Din floarea ce-şi răsfrânge buza castă.

Mi-e cald şi mi-e salcâm şi mi-e subţire,
Simţind profund cum mă-ncolţeşte zborul
Cu luna mai în dulce contopire.

Şi cum din toate izbucneşte corul,
Din inima schimbată în psaltire
Cânt cu zidirea, laud Ziditorul.

Simion Felix Marțian

Tresare versul îmbrăcat festiv,
Când, ridicând sprânceana a mirare,
Zvâcnește lira cu înfiorare,
Punându-și dragostea pe portativ.

Se-ncing silabele și, cu ardoare,
Își iau câte o notă, posesiv,
Și-ngemănate-n actul creativ
Dau vieții partea ei de încântare.

Dar cum această împletire vie
Mai are-n ea și stropi de har divin,
Ce pun fior în vers și melodie,

O iau și cu-ndrăzneală astăzi vin
Să Ți-o aduc ofrandă, Doamne, Ție,
Și cu ce-mi dai, doar Ție să mă-nnchin!

Simion Felix Marțian

Cu hohot alb râd pomii în livadă
Purtând în ramuri soarele fluid,
Căci florile ce ochii își deschid
Par clipe vii cu aripi de zăpadă.

Amestec de extatic și candid,
Tabloul mă inundă în cascadă
Și, prins de-a înfloririi acoladă,
Eu însumi în corole mă divid.

Ce văd și simt e mult peste... uimire,
Dar vine – iată! – gândul incomod
Că viața nu e numai înflorire.

Și când dintre petale mă deznod,
Mă rog: dă, Doamne, sfânta-Ți ocrotire
Oricărei flori în drumul ei spre... rod!

Simion Felix Marțian
Siegen, 24 aprilie 2025

Plângeau  cu sânge mieii pe altare
Când spuza azimei îi da sărutul,
Şi-n rouă aducea ofrandă lutul
Verdeţuri pentru Paşte, reci, amare.

Aşa găsim în cronici începutul,
Dar Paştele jerfit pentru iertare
Transcende timp şi spaţiu şi uitare,
Căci Mielul jertfei este Absolutul.

El a cuprins cu braţe răstignite
Oceanul de-ntuneric şi durere
Al sufletelor de păcat coclite

Şi, din mormânt păşind în Înviere,
Deschis-a pentru vieţi înveşnicite
Un drum spre slavă, fără bariere.

Simion Felix Marțian

Scâncește bezna dând în cenușiu
Și-și strânge bâjbâielile mioape,
Când zorii-și pun rubine grele-n pleoape,
Scriind pe orizont cu stacojiu.

Lumina curge caldă pe prisloape
Și-oceanul de culoare pare viu,
Iar drumul – iată! - nu mai e pustiu
Spre ținta care-i parcă mai aproape.

Răspântiile gândului tresar
Când orizontul vieții se încinge
Și-un veșnic răsărit primim în dar.

Simțim atunci cum Cerul ne atinge
Cu raza luminoasă din Calvar,
Iar veșnicia-n suflet se prelinge.

Simion Felix Marțian