Se-aprinde văpaia în noaptea de smoală
Când fulgerul mușcă din beznă cu sete,
Iar marea, mugind într-un cor de trompete,
Azvârle cu valuri, mușcând din zăbală.

Vuiește adâncul din hăuri secrete
Cu spaime ce fac încleștarea brutală,
Și-n miezul furtunii ce naște-ndoială
Rămâne doar Stânca, cu forme concrete.

Când zorii tivesc orizontu-n rubine,
Deși vijelia mai dăinuie încă,
Smulgându-mă fricii  ce stăruie-n mine,

Din suflet înalț rugăciunea adâncă:
Vreau, Doamne, să stau zi de zi lângă Tine,
Simțind siguranța trăirii pe Stâncă!

Simion Felix Marțian

Tresare alb aducerea aminte
Când, sub pavilion argonaut,
Pășim iscoditori înspre trecut,
Privind pe scocul vieții spre sorginte.

De-acolo curge „azi”-ul cunoscut,
Țesut din fapte, stări și simțăminte,
Spre încă tainice deznodăminte,
Spre cataracta în... necunoscut.

Și când dilema își ațâță jarul
Dând vâlvătăi pe-al dubiilor foc,
Cuvântul veșnic își aprinde farul.

Acum se vede, fără echivoc,
Că Cel ce-a dus o cruce cât Calvarul
E-acolo sus, ne pregătește loc.

Simion Felix Marțian

Dușman lăptos, insinuat perfid,
Se-așterne ceața, alăptând confuzii,
Și-n zvon zvâcnind sonor se nasc iluzii
Iar ochi privind cunoașterea se-nchid.

Adoarme-adânc lumina, în perfuzii,
Și pare și-adevărul invalid
Când hărți ducând spre el înghit avid
Minciuni plutind pe marea de aluzii.

Avem un singur țel și-un singur drum
Ducând spre viața dincolo de viață,
Dar par adesea-nvăluite-n fum.

De-aceea, Doamne, Te rugăm ne-nvață,
Lăsând lumina Ta, aici, acum,
Să navigăm biruitori și-n ceață!

Simion Felix Marțian

Mirajul libertății, ca un drog,
Ne toarnă zbor în suflet și-adiere,
Și vii chemări ce par din alte sfere
Rescriu cu zări al drumului prolog.

Iluzii doar, căci dincolo de vrere,
De visuri colorate strânse-n stog,
Avem pe idealuri pus zălog,
Zăbrele-n gând și-n carne bariere.

Captivi aici în limitare-albastră,
Cu sacra slobozenie-n răspăr,
Privim uimiți spre-a cerului fereastră.

Și înflorim ca ramura de măr
Când auzim, spre luminarea noastră:
Vreți libertate? E în Adevăr!

Simion Felix Marțian
Siegen, 7 noiembrie 2025

Un strop de apă-n boțul de pământ
E primul pas spre noua-nfățișare,
Apoi, primind a roții-mbrățișare,
Porni-va către ținta lui cu-avânt.

Sub mâini măiestre înălțat spre soare,
Cu grația din noul lui veșmânt,
Ulciorul ars și răcorit de vânt
Va duce către cei setoși... izvoare.

Dacă sunt, Doamne, greu de prelucrat,
Mai udă-mă, Te rog, cu sentimente,
Și fă-mă moale pentru frământat.

Purtând apoi divinele-Ți amprente,
Să simt nevoia celui însetat
Și din Cuvântul Tău să duc... torente.

Simion Felix Marțian

Încearcă toamna, cu zălog pe clipă,
Să-mi scoată bruma vieții la mezat,
Dar eu încă mai am de parfumat
Și cu miresme fine fac echipă.

Mai am un sân de piersici, nard curat,
Și-n coș, ca sub o tainică aripă,
Mai port gutui și pere puse-n pripă,
Să-mpart arome cu un gând curat.

Când toamna vieții ne triază crud,
La numărul de ani luând aminte,
Iar pașii... trecerii mai clar se-aud,

Mai lasă-ne-n desagi arome sfinte
Ce-n flacăra iubirii se includ,
Spre slava Ta să-nmiresmăm, Părinte!

Simion Felix Marțian
Siegen, 24 octombrie 2025

Când  viața mușcă hulpav de călcăi
Și umerii mi-i frânge cu povara,
Cobor spre malul îndurării scara
Să intru-n valul dorului dintâi.

Un dor ce-i umple inimii cămara,
Și vieții îndulcite cu... lămâi
Îi schimbă piatra de la căpătâi
Și-i taie pentru totdeauna gheara.

E dorul care pune peste clipă
Altoi de viață cu luciri de stea
În care veșnicia se-nfiripă.

E, Doamne, dorul meu de a gusta
Din tihna de pe-a cerului aripă,
Și de-a mă cuibări în palma Ta.

Simion Felix Marțian
Siegen, 17 octombrie 2025

Fiori de zori cu sărutări de brume
Sucombă-n dimineți întârziate,
Când pleoapa orizontului se zbate
Și curge mierea soarelui pe lume.

Cortina ceții tocmai ridicate,
Cu albul dens de vălurate spume,
Dezvăluie privirii noi albume
Cu pozele-n aramă ferecate.

E bogăție-n roade și-n culoare,
Având în palma cerului sorginte
De unde curg ca binecuvântare,

De-aceea dăltuiesc febril cuvinte
Să pună gratitudinea-n valoare:
Îți mulțumim cu inima, Părinte!

Simion Felix Marțian

Lumina ațipește în mănunchi
La geamul toamnei dinspre miazănoapte,
Și curg din văgăuna nopții șoapte
Ce urcă-ncet, încet pe-al zilei trunchi.

A fost un timp bogat în roade coapte,
Iar boii trăgeau carul în genunchi,
Bilanțul strigă însă din rărunchi:
E, totuși, mult prea mult porumb în lapte!

Necoacerea ne roade ca un morb
Când toamna vieții bate la fereastră,
Căci punem storuri, vrând un soare orb.

Dar, Doamne, pentru mântuirea noastră,
Ne smulge din al nepăsării sorb,
Căci suntem lan în câmp, nu flori în glastră!

Simion Felix Marțian

Un clocot galben stăruie pe lume
Din pomi uimiți, cu crengile vâlvoi;
Tristeți prăvale toamna peste noi
Cu berze prinse-n opere postume.

Un timp grăbit, sărind din doi în doi,
Oferă, după vechile cutume,
Buchet de crizanteme și... reume, 
Și-un cer încercănat plângând cu ploi.

Când totul e o apăsare-n piept
Din hohotul elegiacei toamne,
Să scriu, aș vrea, prin frunze drumul drept.

Nu vreau ca vremile să mă condamne,
Ci, când din letargie mă deștept,
Să intru-n  primăvara-Ți sfântă, Doamne!

Simion Felix Marțian
Siegen, 25 septembrie 2025