Din fulgi de curcubeu adun cuvinte,
Sondând al frumuseții univers
Ce poartă-n el mirabilul, neșters,
Să țes din ele un mesaj fierbinte.

Opresc cu gândul astrele din mers
Să-i pună scânteiere în veșminte,
Căci Ție vreau, Preabunule Părinte,
Să-Ți scriu cu inima turnată-n vers.

Mai pun și-un strop de lavă, pentru foc,
Și miere pentru gust, de la albine,
Dar nu pot detonarea s-o provoc.

Ceva lipsește, deci Te rog, Divine,
Cât încă e sonetul doar... boboc,
Să mă îndrăgostești total de Tine!

Simion Felix Marțian

Văzduhul râde cu azur fluid
Și ia zilei caldă  ne-nfășoară,
Cu toată țesătura ei solară,
Când ochii mari ai verii se deschid.

Serbăm ai lumii muguri, o comoară,
Și clinchetul de-argint din glas timid,
Căci astăzi pentru ei, sub cer torid,
De rod, cireșii dau pe dinafară.

Iubindu-i, împletim urări de bine,
Dar Tu ții, Doamne bun, vistieria,
De-aceea îi aducem azi la Tine.

Fiindcă-ai spus, iubind... copilăria:
Lăsați să vină pruncii toți la Mine,
Că-i pentru cei ca ei Împărăția!

Simion Felix Marțian
Siegen, 30 mai, 2024

I-am pus potcoave gândului de ducă,
Să-l poarte frâul liber în galop
Spre zarea care-l soarbe, strop cu strop,
Spre noi tărâmuri gata să-l seducă.

Cu stele-n coamă, brav, dar... fără scop,
Nu știu ce-aș fi dorit să îmi aducă
Din toată alergarea lui năucă,
Dar s-a întors și deșelat și șchiop.

Tu nu vrei, Doamne, gândul nărăvaș
Să zburde fără țintă pe coline,
Având neîmplinirea drept făgaș.

De-aceea Te-aș ruga acum, Divine,
Strunește-mi gândul când îl simți trufaș
Și, pentru viață, umple-mi-l... de Tine!

Simion Felix Marțian
Siegen, 24 mai, 2024

Pe umerii zilei lumina difuză
Îşi caută drumul prin nord şi prin sud,
Prin estul şi vestul ce-n ploi se exclud,
Şi ziua, ea însăşi, ne pare ursuză.

De ploaie veşmântul pământului ud
Atinge cu gheaţa-i şi pleoapă şi buză,
Şi-n curgerea tristă ce tihna-şi refuză
E umed şi sâmburul gândului nud.

Dar cum printre picurii grei care cad
Văd viaţa în verde trăindu-şi seninul,
Când fruntea-şi ridică spre nori un răsad,

În ploaie văd harul ce-l toarnă Divinul,
Şi strig, cu genunchii în iarba de jad:
Dă ploaie, Părinte, şi vieţii fă-i plinul!

Simion Felix Marțian

Un nume împletit cu un stigmat
Dăm azi unui erou plin de-ndrăzneală,
Și-l credem sinonim cu... îndoială,
Dar Toma a fost reabilitat.

A vrut mai mult decât o poleială
Pentru adâncul crez în el săpat,
Și înflorea, din semnul arătat,
Credința lui petală cu petală.

Noi, Doamne, nu vedem semne de cui
Din încleștarea clipelor de jale,
Dar ceea ce în suflete ne pui

Din veșnicia ce ne-așteaptă-n cale,
Sunt semnele, și îndoială nu-i,
Nu ale morții, ci-nvierii Tale!

Simion Felix Marțian

Un bocet doar mai am în călimară
Și-n piept un hohot cu ecouri stranii,
Privind, pe dealul semănat cu cranii,
La Veșnicia învățând să moară.

Mă torn cu scăpătatul în jelanii
Și-ncep cuvintele plângând să doară,
Dar simt cum brațul crucii se coboară
Să-mi înflorească prin iertare anii.

Acum, senin, îmi caut noi cuvinte,
În care viu să curgă mângâierea
Prin matca de edenică sorginte.

Și scriu febril, dar ignorând durerea,
Un vers final, cu nobile veșminte:
S-a terminat, urmează... Învierea!

Simion Felix Marțian

Subit a înflorit însuflețirea
Pe drumul cu veșminte de finic,
Iar soarele scria cu borangic
Și fir de frenezie înnoirea.

Uralele-și armonizau rostirea
Și-n inimi noi speranțe dau în spic,
Când blândul măgăruș, atât de mic,
Ducea către cetate... Mântuirea!

Privesc din loja mea bimilenară
Acest tablou cu-al gloatelor puhoi
Și fila ce-a urmat - atât de-amară!-

Notând ca-n cronicile de război:
Isus intra pe-o poartă, ca să moară,
Ieșind însă... pe toate! Pentru noi.

Simion Felix Marțian

Din văzduh lumina, ignorând busole,
În cascade curge la superlativ,
Şi pe-al ierbii verde, amplu portativ
De culoare umple gingaşe corole.

Înflorirea însăşi, act decorativ,
Curcubeie-adună împletind cupole,
Şi din stropi de soare pune-aureole
Peste tot ce-nseamnă viaţă-n... rogvaiv.

Mângâiem culoarea inspirând arome,
Însă floarea este doar un pas spre rod
Pe cărarea vieţii prinsă-n axiome;

Şi cum, Doamne, viaţa, în acelaşi mod,
Mă-nfloreşte-n zile calde, policrome,
Spre rodire fă-mă drum bătut şi pod!

Simion Felix Marţian

Când îmi drapez cu vată epitetul
Și-ncalț cu pâslă fiecare verb,
Pot să mă dărui versului ca șerb,
Căci fierb doar eu, nu fierbe și sonetul.

Nu cântă versul sub condei imberb
Ce nu-i cunoaște focului secretul,
Și doar scâncește jalnic alfabetul
Nealtoit pe un imbold acerb.

Eu vreau să încrustez în bronz de clopot
Tot patosul vibrând în stihul meu,
Și vuiet să devină orice șopot;
 
Cu vatra-ncinsă vreau să scriu mereu
Și verbele dezlănțuite-n tropot,
Cu versul meu slăvind pe Dumnezeu!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 14 octombrie 2017

Spre cald hohotește pământul prin miei
Și crângul își murmură dorul în triluri,
Când jadul poienii se-aprinde-n beriluri
Și  mângâie ochii cu vii bănuței.

Cu soare-și scriu cucii veniți din exiluri
Prefața aceleiași vechi epopei,
Iar noaptea își pune-n cerdac brotăcei
Să-i cânte pe strune de-argint vodeviluri.

Respiră miresme prin fiece por
Creația-n care trezirea pulsează,
Făcându-mi și mie un loc în decor.

Și, plin de frumos și de cald ca o oază,
Lumină mai cer: O, Mărit Creator,
Mă umple de Tine și fă-mă… amiază!

Simion Felix Marțian