„Mă socotesc fericit, împărate Agripa, că am să mă apăr astăzi înaintea ta pentru toate lucrurile de care sunt pârât de iudei.”(Fapte, 26:2) Chiar așa, Pavele? Curioasă perspectivă asupra fericirii. Dar cunoscându-l mai bine pe apostol, înțelegem că pentru el fericirea însemna a vorbi despre Cristos.
Ce se întâmpla, de fapt? După căderea în dizgrație a lui Marcus Antonius Felix , procuratorul Iudeii (60 dH), postul acestuia a fost preluat de Porcius Festus, însă „la pachet” cu…cazul Pavel, apostolul fiind întemnițat în Cezareea de doi ani. El știa că un proces judecat în țară ar fi fost influențat de dușmanii lui de la Ierusalim și, cetățean roman fiind, a cerut să fie dus la Roma, în fața împăratului.
Aceasta era situația lui Pavel când la Cezareea a venit, pentru a-i ura „bun venit” noului procurator, însuși regele iudeu Irod Agripa II. Și cu toate că urma să fie judecat la Roma, el acceptă provocarea lui Festus de a compărea în fața lui Agripa. Oricum nu avea nimic de pierdut, și nu numai pentru că era nevinovat, ci și pentru că la Cezareea nu se mai putea lua nicio decizie.
Apărarea lui Pavel a fost…o predică. A vorbit despre lucrarea sa și despre întâlnirea cu Cristosul înviat, care i-a schimbat viața. Pentru Festus, un roman care nu cunoștea profețiile, aceasta era o nebunie, cum de altfel a și spus:„Pavele, ești nebun!” (v 24) Dar ținta era Agripa, pentru că „Împăratul știe aceste lucruri și de aceea îi vorbesc cu îndrăzneală.”(v 26)
Apoi i s-a adresat direct împăratului: „Crezi tu în proroci, împărate Agripa?…Știu că crezi.”(v 27) Atacul lui Pavel a fost îndrăzneț. Ești în șah, împărate! Muți sau cedezi? Dar Agripa a recurs la eschivare: „Curând mai vrei tu să mă îndupleci să mă fac creștin.”(v 28) Și Pavel nu-și ascunde intențiile. Da, asta voia, atât pentru Agripa cât și pentru toți ceilalți.
Și iată cum Pavel ne uimește din nou. Nu se făcea vinovat cu nimic față de legea lui Dumnezeu, fiind la fel de curat și față de cea romană. Cu toate astea a cerut să fie judecat la Roma, știind că mărturia lui trebuia să ajungă și acolo.
Dar până la Roma, a mai fost și acest episod. O oportunitate de a vorbi despre mântuire, pe care el a fructificat-o. Chiar dacă era vorba de împărat. Sau, poate, tocmai de aceea. „Știu că crezi”, dar nu-i destul.
Nu știm ce ecou a avut mesajul apostolului în inima lui Agripa, dar ceea ce am învățat este că nu trebuie pierdută nicio ocazie de a vorbi de mântuire. De a spune oamenilor că după „a ști” și „a crede” mai este ceva.
Pe albul intens ce îmi stă înainte Aș vrea să sculptez în cuvinte ce ard Un cânt ca un zbor de-nchinare fierbinte În vas de-alabastru cu picuri de nard.
Spre Tine vreau, Doamne, cântarea să zboare Cu laude prinse în fiece vers, Și clipe înalte, tivite cu soare, Gustând veșnicii să se-oprească din mers.
Și vreau să-ncrustez mulțumire în strofe, Căci Tu ne dai, Doamne, și lanul de jad Și albe răcori cuibărite în cofe Ce poartă-ațipirea pădurii de brad.
Aceasta îmi este dorința, Divine, Să-mi pun închinarea în vers, unul viu, Dar, Doamne, cuvintele vieții-s la Tine, De-aceea cu Tine vreau imnul să-l scriu.
Să pui Tu, Te rog, viață-n vers și culoare Atunci când cuvântul ales dă în pârg, Iar eu să torn suflet și dor de-nchinare, În care se-nmoaie condeiul cu sârg.
Apostolii se întorseseră dintr-o misiune încheiată cu succes. Dacă oboseala drumului, a multelor mile care au curs pe sub sandalele lor, nu i-a doborât, era pentru că bucuria împlinirii le dădea puteri. S-au dovedit vrednici urmași ai Învățătorului. Au făcut minuni. Au poruncit duhurilor.
Și totuși trupul își cerea dreptul la odihnă. Isus le-a înțeles această nevoie și i-a îndemnat să urce în corabie și să traverseze lacul, căutând un loc liniștit pentru odihnă. Undeva departe de mulțimile care îi îmbulzeau. El îi însoțea.
Dar atunci când strălucești nu poți să te ascunzi. Mai cu seamă când cei din jur caută lumină. Și Isus strălucea. Iar noroadele erau în căutarea luminii. Așa că, în timp ce ei traversau Ghenezaretul spre răsărit, oamenii mânați de foame spirituală au făcut un marș forțat pe malul de la miazănoapte și au ajuns înaintea lor lângă Betsaida.
Aveau nevoie de cuvintele vieții. Și Isus le avea. Foamea lor de adevăr era atât de mare încât au neglijat total merindele. Nu s-au mai gândit deloc la hrana necesară trupului. Au ascultat cuvintele Învățătorului până când i-a îmbrățișat înserarea. Și locul era pustiu.
Oamenii, aflați departe de casele lor, trebuiau săturați. Pentru Isus aceasta nu constituia o problemă, dar nu poți să nu te întrebi: ce era în inimile acestor oameni încât să o ignore la modul absolut?
Isus a spus într-o împrejurare: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” Și, vorbind despre „aceste lucruri”, făcea referire la hrană și îmbrăcăminte. Că le erau sau nu cunoscute aceste cuvinte, oamenii au procedat întocmai.
Și ochii lor au văzut miracolul. Cinci pâini și doi pești, peste care Isus a cerut binecuvântarea, au săturat cinci mii de bărbați, la numărul lor adăugându-se femeile și copiii. Ba au mai și rămas douăsprezece coșuri de resturi.
Pentru că oamenii au făcut o prioritate din a căuta hrană pentru suflet, Dumnezeu s-a îngrijit să aibă și pentru trup. Ba au mai avut parte și de un miracol menit să le marcheze viețile pentru totdeauna. Simplu. Chiar dacă-ți taie respirația. Pentru că acesta este Dumnezeu. Și împlinirea promisiunilor Lui.
Cunoaștem această istorie în toate detaliile, încât am fi în măsură să o recităm. Dar de câte ori medităm la stabilirea priorităților? Și la credincioșia lui Dumnezeu.
Haideți să o facem spre îmbelșugarea vieții noastre. Cu minuni și veșnicie.
„Atunci cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor.”(Matei, 13:43)
Am vrut să strâng cu palmele căuş Ofranda nopţii risipită-n rouă, Şi din răcoare împletind culcuş S-aştept al razelor divin arcuş Să mă atingă ca pe-o coardă nouă.
Să fiu pătruns de puritatea ei Ca iezerul de-al cerului albastru, Sorbind candoarea ca dintr-un ştiubei, Dar roua a fugit de ochii mei Atinsă tandru de al zilei astru.
Am căutat al neprihanei nimb În limpezimi tăcute de izvoare, În curcubeie prinse în corimb, Dar căutarea mi-a adus în schimb O sete, parcă, şi mai arzătoare.
Nici zborul alb din aripi de golumb, Nici asfinţituri despletite-n lavă Şi nici ţâşnirea verde din porumb N-au ridicat povara mea de plumb, Din inima cu tânguire gravă.
Căci alergarea, dorul după cast Nu poate să-şi găsească împlinire Decât înţelegând, entuziast, Că Cel ce-a plăsmuit un spaţiu vast Este din veşnicii... Neprihănire.
Şi curăţia, dragostea de pur, Nu o cuprinde-n taina lui decorul Oricâtă frumuseţe-ar fi în jur, Însă o vom vedea prinzând contur Păşind spre Cel ce este Creatorul.
***
Părinte-al veşniciei, sfânt, sfânt, sfânt, Îmbracă-mă în strai de curăţie Să am în inimă doar cer şi cânt, Ştiind că luminând azi pe pământ Voi străluci şi mâine-n veşnicie.
„Asperitățile” care au caracterizat toate drumurile apostolului neamurilor ne dau fiori și astăzi, dar și o admirație profundă pentru tenacitatea sa. În cea de-a doua scrisoare adresată credincioșilor din Corint (cap 11), Pavel face o enumerare parțială a lor, amintind sutele de lovituri, naufragiile, pericolele, lipsurile, agresiunile din partea păgânilor, dar și a… conaționalilor, foamea, setea, frigul. Și câte or mai fi fost!
Ultima sa arestare, înainte de a pleca la Cezareea și apoi la Roma, a vut loc la Ierusalim,(Fapte, cap 22) când, prins între ura clocotitore a iudeilor și duritatea rece a romanilor, era bătut și de unii și de alții. Și toate astea pentru că predica Evanghelia, vestea mântuirii prin Cristos.
Legat, biciuit, a avut totuși puterea să întrebe: „Vă este permis să biciuiți un cetățean roman care n-a fost judecat?”(vers 25). Întrebarea a blocat „mașinăria” de tortură, căci sutașul s-a dus să raporteze căpitanului. Acesta a venit în grabă și uluit peste măsură l-a întrebat: „Ești roman?” (vers 27) Răspunsul apostolului, și mai ales faptul că se născuse roman, l-a lăsat fără cuvinte, căci el făcuse un efort financiar considerabil pentru a-și cumpăra cetățenia.
Și astfel cetățeanul roman Pavel s-a bucurat de un tratament mai… omenos, atât în timpul interogatoriilor cât și al escortării sale spre Cezareea. Ba chiar și de protecție, căci iudeii care cereau condamnarea sa la moarte chiar voiau să o pună în aplicare. Știm că au existat întotdeauna cetățenii, pașapoarte sau împuterniciri care ofereau privilegii posesorilor, dar nicidecum pe arie nelimitată și nici pe timp îndelungat. Pentru că autoritățile care le eliberau erau ele înseși limitate.
Ar fi bine să știe acest lucru și cei care-și etalează trufia doar pentru că sunt în grațiile celor aflați (vremelnic) la putere. Dar nu despre o astfel de cetățenie aș vrea să vorbesc, ci despre o alta, pe care de asemeni o avea Pavel: cetățenia divină pentru Împărăția lui Dumnezeu. Aceasta nu are limitare pe coordonatele timp-spațiu, fiind astfel… de dorit. De ce oamenii nu se înghesuie pentru o astfel de cetăținie cu valabilitate veșnică? Pentru că nu este compatibilă cu lumea asta, cu dimensiunea materială în care trăim. Veșnicia cu Dumnezeu încă li se pare multor contemporani o fantezie și preferă privilegiile imediate, chiar dacă extrem de efemere.
Doamne, lasă Tu un plus de înțelegere, ca oamenii să Te cunoască și să-și dorească să devină cetățeni ai Cerului.
Nu mi-e teamă de nori, nici de stropi de argint Ce dau viață în spic sărutând rădăcini, Șiroiri de răcori pot părea un alint Când pojaruri mocnesc în petale de crini.
De furtuni nu m-ascund, când cu tunet vorbesc Și cu fulgere scriu, înmuiate-n carmin, Pe acestea le văd, le aud, le trăiesc, Dar mi-e dor visceral de-un decor mai... senin.
Nu e dorul de-azur, de un cer de cobalt, Care e uneori dureros de-arzător, Ci un dor strâns legat de seninul înalt Cultivat intensiv pe-al trăirii ogor.
E seninul din ochi (în tramvai, la ghișeu), De pe chipuri din jur radiind luminos, Un senin cum îl vrea pentru noi Dumnezeu Și în care oricând totul pare frumos.
Frunți senine aș vrea să privesc împrejur, Și în gesturi același senin să-ntâlnesc, Împreună trasând al iubirii contur Să vedem cum senin cu senin se-mpletesc.
Doamne, toarnă seninul divin peste noi, Plini de el să uităm de trecutul scrâșnit, De priviri cu săgeți, de-mproșcări cu noroi, Dând vieții alt sens prin seninul... trăit.
La moara lui Felix 