La moara lui Felix

Nu, nu este vorba despre un hit la modă sau vreo piesă care uită să mai coboare din topurile de specialitate. Nicidecum. Cântare Anei face parte dintre IMNELE nemuritoare ale omenirii, ca să folosesc pluralul cu rezonanță de bronz, izvodit de poetul Ioan Alexandru. Cântarea vibrantă a biruinței.

 Despre cântarea aceasta, dar și despre rugăciunile care au precedat-o, găsim relatări în cartea biblică Întâi Samuel, scrisă (parțial) de acest preot și profet, care a mai fost și ultimul, dar cel mai mare, judecător al lui Israel. Cu el s-a făcut tranziția la monarhie, lui revenindu-i sarcina de a-i unge pe primii doi regi ai Israelului.

 Cu o viață uimitoare de slujire neîntreruptă și încredințându-i-se mari lucrări, e lesne de înțeles că Dumnezeu avea planuri mari în privința lui încă înainte de a se naște. Și aici apare, în mod firesc, nedumerirea noastră: dacă Dumnezeu avea trasat drumul lui Samuel, de ce Ana, mama lui, era… stearpă? Cazuri similare întâlnim, înaintea Anei, la Sara, Rebeca și Rahela, iar după ea, La Elisabeta, mama lui Ioan Botezătorul.

 Dumnezeu ar fi putut să le facă pe toate aceste mame fertile de la bun început, dar a ales altă cale. Și cu fiecare astfel de miracol Își arată atotputernicia și ne atrage atenția asupra celui născut, pe care urma să-l folosească într-un mod deosebit.

 În cazul Anei, suferința infertilității era sporită și de rivalitatea Peninei, cu împunsăturile ei. Dar durerea ei nu a generat doar rugăciuni fierbinți și lacrimi, ci și un angajament solemn înaintea lui Dumnezeu: „Doamne al oștirilor, dacă vei binevoi să iei aminte la întristarea roabei Tale, dacă-Ți vei aminti de mine și n-o vei da uitării pe roaba Ta, dacă îi vei da roabei Tale un copil de parte bărbătească, îl voi închina Domnului pentru toate zilele vieții lui, iar briciul nu va trece peste capul lui.” (1Samuel, 1:11)

 Am putea spune că pentru această juruință a ales Dumnezeu o altă cale decât succesiune firească a evenimentelor care au dus la nașterea lui Samuel. Adică infertilitatea inițială. Bineînțeles, dacă am vrea să căutăm explicații la toate acțiunile Celui Atotputernic. Dar nu suntem chemați la asta, ci să ne mulțumim să tragem concluzii. Ana s-a rugat, a plâns și… a cunoscut biruința. Care a fost încununată cu o cântare. De mulțumire. De proslăvire. O închinare sinceră și fierbinte.

 Dacă am privi cu recunoștință la binecuvântările cu care ne înconjoară Dumnezeu, viața noastră ar fi o cântare continuă, inspirată de cea a Anei. Iar dacă mai avem încă lacrimi, să nu uităm că în ele, lumina răspunsului divin dă naștere la curcubeie. Așadar, să cântăm!

Simion Felix Marțian

Siegen, 14 iulie, 2025

  Părăsise Ierusalimul în fruntea suitei sale, și carul îl legăna agale în arșița amiezii, coborând spre Gaza. Era om cu vază la curtea împărătesei Candace a etiopienilor, mai mare peste vistieriile acesteia. Ministru de finanțe, vasăzică. Cunoscându-L pe Dumnezeu prin diaspora evreiască, nu putea pierde prilejul de-a veni la Ierusalim să se închine la Templu.

  Dorind să se apropie mai mult de Dumnezeu, și-a propus s-o facă  citind scrierile sacre, spre o cunoaștere mai profundă. În vederea aceasta și-a cumpărat de la Ierusalim, printre altele, sulul cărții prorocului Isaia.

  S-a adâncit însetat în citirea cărții, ignorând total atât zgomotul copitelor cât și norul de praf care-l învăluia.Voia să-L vadă pe Dumnezeu în ceea ce citea, dar totul îi părea codificat. Oare se ascunde Dumnezeu? Oare Își ține tainele ferecate cu vreun cifru secret?

  Nu, etiopianule. Dumnezeu nu face rebus. Tot ceea ce e scris e menit să aducă lumină, nu să ne bage-n ceață. Dacă dorința ta de cunoaștere este sinceră, vei primi lumină, pentru că este scris: „Dacă-L vei căuta, se va lăsa găsit de tine…”(1 Cronici, 28:9)

  Dorința lui de cunoaștre i-a fost satisfăcută, un înger al lui Dumnezeu trimițându-l pe Filip să rezolve problema. Conta, oare, faptul că Filip nu era prin  apropiere? Nicidecum. A sosit în timp util, și l-a lămurit pe etiopian asupra confuziilor sale.

  Așa lucrează Dumnezeu. Totul devine atât de limpede dacă cerem lumină de la El. Dacă dorința este sinceră. Și a famenului etiopian a fost. Iar Dumnezeul pe care-L cunoscuse doar din zvonuri, a devenit, deodată, atât de real, încât nu mai era surprins de nimic. Nici măcar de faptul că lângă el avea loc o teleportare. Ceva inexplicabil.

 Da, Filip a fost răpit de Duhul Domnului după ce l-a botezat pe famen, iar acesta nici măcar nu era uimit. Ci, scrie Luca, „își vedea de drum, plin de bucurie”. (Fapte, 8:39)

  Este Cuvântul lui Dumnezeu un hățiș întunecos de mistere? Nicidecum, căci psalmistul scrie: „Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele și o lumină pe cărarea mea”. ( Psalmii, 119:105). Biblia nu este o culegere de șarade așteptând dezlegători cu interpretări fanteziste. Cum, de altfel, mai vedem prin jurul nostru.

   De cuvinte încrucișate se ocupă oamenii. Dumnezeu nu face rebus.

 

Simion Felix Marțian

Trăim construind, căci viața însăși este o zidire perpetuă. O facem sub diferite aspecte, dar aș vrea să mă opresc asupra construcției colective, a participării efective a comunității. Un exemplu, nu doar edificator ci de-a dreptul fascinant, este cel al personajului biblic Neemia, omul care a reconstruit zidurile Ierusalimului.

 Cetatea fusese dărâmată în anul 586 îH, în urma unui asediu de 18 luni al împăratului babilonian Nabucodonosor al II-lea. Căderii Ierusalimului i-a urmat binecunoscuta robie babiloniană a evreilor. Cucerirea Babilonului de către Cirus cel Mare (538 îH) a însemnat și eliberarea din robie a locuitorilor din Iuda. O mare parte s-au întors în țară, dar nimeni nu s-a gândit măcar să înceapă o lucrare de asemenea anvergură cum era restaurarea cetății.

 Citind cartea biblică Neemia, înțelegem că se poate construi eficient și durabil având doar UN LIDER și… UNITATE. Fără Dumnezeu? – s-ar putea pune întrebarea. Ei bine, Cel Atotputernic este, ca întotdeauna, pretutindeni și așteaptă să fie chemat. El lucrează dacă Îi punem la dispoziție elementele umane amintite.

 Aici intră în scenă Neemia. El a fost impresionat până la lacrimi de starea jalnică a Ierusalimului și a îndrăznit să-și asume responsabilitatea restaurării, începând cu rugăciuni. Chiar și apelul său la împăratul persan Artaxerxe, în slujba căruia era la Susa, a fost precedat de rugăciune. Și astfel Dumnezeu i-a deschis ușa și i-a netezit drumul, Neemia bucurându-se de tot sprijinul împăratului.

 A urmat drumul la Ierusalim și… mobilizarea: „Vedeți starea nenorocită în care suntem: Ierusalimul este dărâmat și porțile sunt arse de foc. Veniți să zidim iarăși zidul Ierusalimului și să nu mai fim de ocară!”  (cap 2, v 17). Poporul a răspuns: „Să ne sculăm și să zidim!” (v 18)  Și a urmat demonstrația de unitate desăvârșită.

 Așa cum era de așteptat, împotrivirea nu a întârziat. Sanbalat și cei din jurul lui au început cu descurajări, au continuat cu intimidări și au sfârșit cu amenințări. Poporul, însă, era unit atât la mistrie cât și la sabie, în fața amenințării. Fiecărei familii îi revenea o porțiune din zid, pe care și-o asuma lucrând și apărând-o. Fiecare! Și peste toate se auzea glasul liderului Neemia: „Dumnezeul nostru va lupta pentru noi!” (cap 4, v 20)

 Rezultatul unei astfel de lucrări în unitate deplină este uimitor: reconstrucția Ierusalimului în 52 de zile! Cu Dumnezeu, ce-i drept, dar El lucrează cu materialul solicitantului. În cazul acesta, unitatea. Poți fi liderul care cheamă Numele Domnului, mobilizând apoi poporul la mistrie. Sau poți să te rogi pentru lider, urmându-i apoi indicațiile. Dar, și într-un caz și în celălalt, „cu Dumnezeu vom face isprăvi mari” (Ps 60, v 12)

 Să ne vedem pe schele!

Simion Felix Marțian

Siegen, 1 iulie, 2025