De la „hei-rup” la înviere

Solul străbătuse cei patruzeci de kilometri, venind din Betania cu o veste tristă: Lazăr, prietenul lui Isus, era grav bolnav. Surorile acestuia, Maria și Marta, au ținut să-L anunțe pe Învățător. Nu era doar o aducere la cunoștință despre starea sănătății lui Lazăr, ci aici era și o speranță, pe care cele două surori au mărturisit-o ulterior: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu.” (Ioan 11: 21, 32)

  Isus a primit vestea cu tristețe, dar nu s-a grăbit să plece spre Betania, având propriile planuri: „Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea.” (v 4) Iar când, după o amânare (calculată) de două zile, a luat hotărârea de a pleca, S-a lovit de împotrivirea ucenicilor, care I-au amintit că tocmai au avut loc atentate împotriva Sa și cu siguranță se pregătesc altele.

  Dar El știa că a venit vreme să arate că în divinitatea Sa este domn peste viață și moarte. Îl înviase pe fiul văduvei din Nain, o înviase pe fiica lui Iair, dar aici era vorba despre un mort de patru zile, care fusese îngropat. Și mai erau și o mulțime de martori.

 Printre cei prezenți la mormânt erau și sceptici, și nu e de mirare. Pentru că prietenul Celui care făcea minuni… murise, fără ca El să facă ceva. Cu toate astea, nimeni nu a murmurat când Isus a spus: „Dați piatra la o parte!” (v 39). Ar fi putut să spună: În atotputernicia Ta nu poți să o îndepărtezi cu o poruncă? Dar n-au făcut-o, ci s-au conformat. Au înțeles că Învățătorul face ceea ce depășește puterile lor, adică miracole, lor revenindu-le ceea ce ține de de ei. În cazul acesta de… hei-rup.

  Isus a făcut ceea ce avea de făcut: S-a rugat, apoi a zis „Lazăre, vino afară!” (v 43) Și minunea s-a produs.

 Sunt dureros de frecvente situațiile în care așteptăm ca Dumnezeu să le facă pe toate. Avem, într-adevăr, nevoie de însoțirea Lui permanentă, de ocrotire Lui, dar așteptările noastre trebuie să fie în legătură cu ceea ce nu putem face noi. Este normal ca, având în vedere recolta viitoare, să ne rugăm ca Dumnezeu să dea ploaie la vremea potrivită. Dar pentru asta trebuie să fi pus noi în prealabil mâinile pe plug. Dumnezeu ne iubește, dar ne vrea „împreună lucrători cu El”, nu mereu copii. Și încă răsfățați.

 Dacă vrem să vedem minunile lui Dumnezeu, trebuie să credem. Și, da, să facem ceea ce depinde de noi. Adică să degajăm terenul.

 

Simion Felix Marțian

 

Betesda mântuirii

Planeta-ntreagă pare un spital,
O bolniţă cu uşile deschise
În care tratamentele prescrise
Se tot refuză, cu efect fatal.

Şi cresc pe-al vieţii firicel firav
Necinstea, răutatea, aroganţa,
Dar cea mai gravă boală-i...ignoranţa,
Când nici nu ştie omul că-i bolnav.

Sunt rafturile pline-n farmacii,
Dar tot mai rar le calcă omul pragul
Şi spectrul morţii îşi înalţă steagul,
Când oameni morţi se amăgesc că-s vii.

Există-o cale spre-a fi sănătos,
Un leac venind de dincolo de astre,
Este Betesda mântuirii noastre
Cu apa tulburată de Cristos.

Un pas, numai un pas şi e de-ajuns
Să ai viaţă pentru veşnicie,
Eliberat de-a bolilor robie,
Şi de dumnezeire-n duh pătruns.

Suntem chemaţi să fim infirmieri
Şi să-ndrumăm bolnavii către ape,
Spunând că vindecarea e aproape,
Şi-atunci ne vom vedea cu ei în Cer!

Simion Felix Marţian

Sonetul copilăriei

Văzduhul râde cu azur fluid
Și ia zilei caldă ne-nfășoară,
Cu toată țesătura ei solară,
Când ochii mari ai verii se deschid.

Serbăm ai lumii muguri, o comoară,
Și clinchetul de-argint din glas timid,
Căci astăzi pentru ei, sub cer torid,
De rod, cireșii dau pe dinafară.

Iubindu-i, împletim urări de bine,
Dar Tu ții, Doamne bun, vistieria,
De-aceea îi aducem azi la Tine.

Fiindcă-ai spus, iubind... copilăria:
Lăsați să vină pruncii toți la Mine,
Că-i pentru cei ca ei Împărăția!

Simion Felix Marțian
Siegen, 30 mai, 2024

Vino afară!

„O, dac-ai fi venit când te-am chemat!”
Striga durerea neagră prin toți porii,
Cu gheara-nfiptă-n inima surorii
Celui învins de boală și... plecat.

Știam că pașii-Ți seamănă minuni,
De-aceea Te-am chemat, crezând în Tine,
Căci orbii privesc semnele-Ți divine
Iar surzii-ascultă alocuțiuni.

Nu ai venit, să spulberi cu un semn
Orice lăstar de-ntunecată boală,
Ca să-l vedem pe Lazăr cum se scoală
Din patul suferinței, drept și demn.

Acum e prea târziu, căci el s-a dus,
Plângeau cele două surori cu jale,
Și-n drama cu meandre abisale
Plângea, simțind cu ele, și Isus.

Dar ce e „prea târziu” la Dumnezeu,
La Cel de dincolo de timp sau moarte?
Și a urmat: „Dați piatra la o parte!”,
Țesând miracolul sub cer iudeu.

S-a-ncins ca focul punctul culminant
În clipele care uitau să moară,
Când Domnul a rostit: „Vino afară!”,
Iar Lazăr pășea-n viață... din neant.
*
Hrănim în viață ani ce se succed
Și-Ți mulțumim, sunt daruri de la Tine,
Dar eu păstrez cuvintele divine
„Crede și vei vedea.” Căci, Doamne, cred!

Simion Felix Marțian
Siegen, 26 mai, 2024

Sonetul gândului rebel

I-am pus potcoave gândului de ducă,
Să-l poarte frâul liber în galop
Spre zarea care-l soarbe, strop cu strop,
Spre noi tărâmuri gata să-l seducă.

Cu stele-n coamă, brav, dar... fără scop,
Nu știu ce-aș fi dorit să îmi aducă
Din toată alergarea lui năucă,
Dar s-a întors și deșelat și șchiop.

Tu nu vrei, Doamne, gândul nărăvaș
Să zburde fără țintă pe coline,
Având neîmplinirea drept făgaș.

De-aceea Te-aș ruga acum, Divine,
Strunește-mi gândul când îl simți trufaș
Și, pentru viață, umple-mi-l... de Tine!

Simion Felix Marțian
Siegen, 24 mai, 2024

Sonetul ploii

Pe umerii zilei lumina difuză
Îşi caută drumul prin nord şi prin sud,
Prin estul şi vestul ce-n ploi se exclud,
Şi ziua, ea însăşi, ne pare ursuză.

De ploaie veşmântul pământului ud
Atinge cu gheaţa-i şi pleoapă şi buză,
Şi-n curgerea tristă ce tihna-şi refuză
E umed şi sâmburul gândului nud.

Dar cum printre picurii grei care cad
Văd viaţa în verde trăindu-şi seninul,
Când fruntea-şi ridică spre nori un răsad,

În ploaie văd harul ce-l toarnă Divinul,
Şi strig, cu genunchii în iarba de jad:
Dă ploaie, Părinte, şi vieţii fă-i plinul!

Simion Felix Marțian

Dor de zori

Ne dor orizonturi strivite de bezne
În noaptea adâncă, arzând ca o sete,
Ce poartă lințoliul țesut din secrete
Din creștet spre umeri, pe brațe, spre glezne.

Făclii tremurânde-n cotloanele sumbre
Atrag ca o vrajă dorințe și vise
Și flacăra arde, cu zboruri ucise
Pictând pe tabloul cunoașterii umbre.

Scântei colorate apar de niciunde
Să-ncânte privirea, spre ele s-atragă,
Dar nu taie bezna, cortina e-ntreagă
Și-n spatele ei drumul vieții se-ascunde.

Doar zorii aduc izbăvire deplină
Când tot orizontul se-ncinge-n rubine
Și drumul de viață ce duce la Tine
Ne-apare, Părinte, scăldat în lumină.

Alungă-ntunericul, Doamne, cu zorii,
Să curgă lumina divină pe pleoape
Și-n ea să simțim cât ne ești de aproape
Pe drumul țesut din lumină, spre glorii!

Simion Felix Marțian

Învierea din noi

A înflorit lumina pe mormânt,
Venind de la fereastra veșniciei,
Când a căzut și ușa coliviei
Ce țintuise zborul de pământ.

Cel înviat, golind moartea de sens,
A pus în noi altoi de nemurire
Cu aripi odrăslite din iubire,
Și al eternitățiii gând intens.

Nemoartea prinde astfel rădăcini
În seve noi, izvoare de credință,
Dând nimburi pentru fiece ființă
Ce poartă rod în mugurii divini.

Și cum „sfârșitul” nu-i decât un prag
Spre-un „dincolo” țesut doar din lumină,
Îl așteptăm pe Înviat să vină,
Căci zorii veșniciilor ne-atrag.

Venim, Isuse drag, să-Ți mulțumim
Și, vrând să Te urmăm în înviere,
Ajută-ne ca-n toate sfânta-Ți vrere,
Iubind ca Tine, să o împlinim!

Simion Felix Marțian

Sonetul Golgotei

Un bocet doar mai am în călimară
Și-n piept un hohot cu ecouri stranii,
Privind, pe dealul semănat cu cranii,
La Veșnicia învățând să moară.

Mă torn cu scăpătatul în jelanii
Și-ncep cuvintele plângând să doară,
Dar simt cum brațul crucii se coboară
Să-mi înflorească prin iertare anii.

Acum, senin, îmi caut noi cuvinte,
În care viu să curgă mângâierea
Prin matca de edenică sorginte.

Și scriu febril, dar ignorând durerea,
Un vers final, cu nobile veșminte:
S-a terminat, urmează... Învierea!

Simion Felix Marțian