Solul străbătuse cei patruzeci de kilometri, venind din Betania cu o veste tristă: Lazăr, prietenul lui Isus, era grav bolnav. Surorile acestuia, Maria și Marta, au ținut să-L anunțe pe Învățător. Nu era doar o aducere la cunoștință despre starea sănătății lui Lazăr, ci aici era și o speranță, pe care cele două surori au mărturisit-o ulterior: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu.” (Ioan 11: 21, 32)
Isus a primit vestea cu tristețe, dar nu s-a grăbit să plece spre Betania, având propriile planuri: „Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea.” (v 4) Iar când, după o amânare (calculată) de două zile, a luat hotărârea de a pleca, S-a lovit de împotrivirea ucenicilor, care I-au amintit că tocmai au avut loc atentate împotriva Sa și cu siguranță se pregătesc altele.
Dar El știa că a venit vreme să arate că în divinitatea Sa este domn peste viață și moarte. Îl înviase pe fiul văduvei din Nain, o înviase pe fiica lui Iair, dar aici era vorba despre un mort de patru zile, care fusese îngropat. Și mai erau și o mulțime de martori.
Printre cei prezenți la mormânt erau și sceptici, și nu e de mirare. Pentru că prietenul Celui care făcea minuni… murise, fără ca El să facă ceva. Cu toate astea, nimeni nu a murmurat când Isus a spus: „Dați piatra la o parte!” (v 39). Ar fi putut să spună: În atotputernicia Ta nu poți să o îndepărtezi cu o poruncă? Dar n-au făcut-o, ci s-au conformat. Au înțeles că Învățătorul face ceea ce depășește puterile lor, adică miracole, lor revenindu-le ceea ce ține de de ei. În cazul acesta de… hei-rup.
Isus a făcut ceea ce avea de făcut: S-a rugat, apoi a zis „Lazăre, vino afară!” (v 43) Și minunea s-a produs.
Sunt dureros de frecvente situațiile în care așteptăm ca Dumnezeu să le facă pe toate. Avem, într-adevăr, nevoie de însoțirea Lui permanentă, de ocrotire Lui, dar așteptările noastre trebuie să fie în legătură cu ceea ce nu putem face noi. Este normal ca, având în vedere recolta viitoare, să ne rugăm ca Dumnezeu să dea ploaie la vremea potrivită. Dar pentru asta trebuie să fi pus noi în prealabil mâinile pe plug. Dumnezeu ne iubește, dar ne vrea „împreună lucrători cu El”, nu mereu copii. Și încă răsfățați.
Dacă vrem să vedem minunile lui Dumnezeu, trebuie să credem. Și, da, să facem ceea ce depinde de noi. Adică să degajăm terenul.
Simion Felix Marțian
