
„Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace, şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde.” (Ieremia, 29:11)

„Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace, şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde.” (Ieremia, 29:11)

Cu primele file săpate în piatră
Când slava divină drapat-a Sinaiul,
E Biblia astăzi şi foc, dar şi vatră,
Şi-n ea îşi deschide ferestrele Raiul.
O Carte divină ce nu-i numai carte,
Că-n ea clocoteşte iubirea şi viaţa,
Iar moartea, în ea, se transformă-n nemoarte,
Scriind veşniciei, prin jertfă, prefaţa.
Prin curgerea ei Dumnezeu ne vorbeşte
Şi slova-i se-aprinde cu forţă divină,
O candelă-n beznă prin ea străluceşte
Iar ceaţa dispare, se face lumină!
Trasăm drumuri noi, le pavăm cu volume
Ce duc tot mai sus cunoştinţa, spre creste,
Dar Biblia-i cartea ce schimbă o lume
Prin Cel ce a scris-o, prin Cel care ESTE!
Pe filele ei Adevărul tronează
Şi Calea spre veşnica slavă ne-arată,
Chiar dacă adesea pe mulţi… deranjează,
Şi-adesea-i ascunsă, sau poate uitată.
Cinstind astăzi Cartea, cinstim Autorul
Şi sufletul soarbe cu sete sfinţire
Din slove de spirit, gustând astfel zborul
Cu aripi de pace, de crez, de iubire.
Cu primele file în piatră săpate
Şi jertfa Golgotei în ea, mărturie,
E Cartea divină, e Cartea ce poate
Un drum să ne-arate spre Cer, spre vecie!
Simion Felix Marţian

Ochii Domnului sunt peste cei fără prihană şi urechile Lui iau aminte la strigătele lor. (Psalmii, 34:15)

„De aceea, preaiubiţii mei fraţi, fiţi tari, neclintiţi, sporiţi totdeauna în lucrul Domnului, căci ştiţi că osteneala voastră în Domnul nu este zadarnică.” (1 Corinteni, 15:58)

Încrede-te în Domnul din toată inima ta și nu te bizui pe înțelepciunea ta! Recunoaște-L în toate căile tale, și El îți va netezi cărările. (Proverbe, 3: 5-6)

În lacrima caldă și-n palmele mării, În ghearele beznei din pântec de munte, În stei vinețiu sau în boabe mărunte, Se-ncheagă-n cristale imaginea sării. Anostă la chip, cu cosițe cărunte, E, totuși, scânteia din miezul mâncării Dând gustului formă și viață dând stării, Vitală prezență în micul grăunte. E bună-n bucate, dar și în cuvinte, Când drege vorbirea, dând gust și valoare Și-un strai prețios de adânci simțăminte. Mă simt copleșit ca de-o mare onoare, Căci Domnul ne-a spus prin mesajele-I sfinte Că-i suntem și fi-vom pământului... sare! Simion Felix Marțian

„Dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi.”(Apoc. 2:4) Îţi aminteşti? Credeai că e un vis Când ai simţit imensa bucurie, Cum nu credeai că ar putea să fie, Venind într-un şuvoi de nedescris. A fost momentul când M-ai întâlnit Şi când, crezând, ai dezlegat misterul Cum omul poate să atingă cerul Cu primul pas făcut spre infinit. Mergeai parcă plutind. Sau chiar pluteai? Şi-n jurul tău era atâta soare Când tu vorbeai de Mine cu ardoare La toţi acei ce-n cale-i întâlneai. În zorii zilei sau în nopţi târzii, Mereu arzând, cu dragostea-n privire, Priveai spre Mine şi-L vedeai pe Mire Păşind spre tine dinspre veşnicii. Scrisoarea Mea, Carte de căpătâi, Umplutu-ţi-a deplin şi timp şi gânduri Şi Mă urmai cu sete printre rânduri, Cu focul viu al dragostei dintâi. Din părtăşie-ai făcut mod de trai Şi Îmi vorbeai mereu prin rugăciune; Ce timp de har şi ce comuniune, Şi-n odăiţa ta, ce colţ de rai! Ce clipe minunate-am petrecut! De ce-ai lăsat să ţi se stingă focul Şi-n inimă să nu-şi găsească locul Iubirea minunată din trecut? Întoarce-te la dragostea dintâi Căci Eu, iubindu-te, te-aştept ca Mire; Hai, regăseşte iar acea iubire Şi-n focul ei de-a pururi să rămâi! Simion Felix Marțian Din volumul „Cărări de lumină”, Ed. Metanoia, Oradea - 2018

Purtând solstițiul ca pe o hlamidă Bătută cu cireșe de rubin, La țărmul verii, de lumină plin, Adastă luna iunie, candidă. Se-ascunde curcubeul, clandestin, Prin iarba sărutată de acridă, Și muzica prin păsări e fluidă Și-n greieri acordați în sol senin. Mă invadează vara, por cu por, Și-n flori de câmp cu puf de reverie Îmi pregătesc o pistă pentru zbor, Să mă înalț, pe-aripi de poezie, Cu închinarea mea spre Creator: Mărire Ție-n veci, mărire Ție! Simion Felix Marțian

Nu era ceaţă oarbă-n jurul tău, Nici trupul nu-ţi dădea lăstari de foame, Dar tu- ai deschis portiţa către rău, Adame. Viaţa-ţi râdea în casa de splendori Unde belşugul deborda din poame, Însă-ai ales, neascultând, să mori, Adame. Te-ardea al conştiinţei glas divin, Dar nu ştiai că faptele-ţi infame Nu se prescriu în frunze de smochin, Adame. Şi Cel care pe toate le-a creat Te-a scuturat de scuze ca de scame, Întreg pământul fiind blestemat, Adame. În umbra frunzelor şi azi ascunzi Păcate-n dureroase amalgame, Şi în vinovăţie te afunzi, Adame. Tu n-ai aflat, cum, încă n-ai aflat? Blestemul a-nceput să se destrame De când Isus a fost sacrificat, Adame! În jertfa Lui poţi astăzi să găseşti Sfârşitul fericit al vechii drame Şi, ca atunci, te-ntreabă: „Unde eşti?”, Adame. Răspunde-I azi şi iarăşi vei fi sus, Privind nemărginite panorame, Ştiind că toate cele vechi s-au dus, Adame. Reia-ţi iar locul lângă Dumnezeu, Eliberat de vechile mahrame; Edenul părăsit e tot al tău, Adame. Simion Felix Marțian

Îngerul Domnului tabără în jurul celor ce se tem de El şi-i scapă din primejdie. (Psalmii, 34:7)