Când runele în scris s-au ascuţit,
Fereastra, a mirare excesivă,
Sprânceana şi-a săltat-o în ogivă
Şi focul în vitralii s-a-nteţit.
În ziduri piatra s-a gătit, festivă,
Şi arcul frânt, părând încremenit,
El însuşi zbor spre cer a devenit,
Fiind cu închinarea deopotrivă.
Acum adorm prin lume catedrale,
Avându-şi coarda ruptă-n arcul frânt,
Şi bezne în vitralii, abisale.
Dar, Doamne, cât mai suntem pe pământ
Ne fă săgeţi în arcurile Tale,
Ducând cu noi cuvântul din Cuvânt!
Simion Felix Marţian
Neunkirchen, 24 mai 2019
„Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului.” (Apocalipsa, 3:10)
Mă-ncalță ambiții la noi escalade
Spre culmi de sfințire tivite cu cer,
Și funia Legii mă-ncinge sever
Când urc printre steiuri căzând în cascade.
Mă surpă abruptul de zloată și ger
Și treptele scării sunt vechi eșafoade,
Dar urc înfruntând și vultani și tornade
Spre vârful din neguri țesute-n mister.
Mi-e greu să accept că sunt zbateri deșarte
Și nu pot ajunge nicicând până sus
Decât dacă-s aripi aripi în zbor să mă poarte,
Dar când înțeleg, mă alătur supus
Acelor ce pleacă în zbor spre nemoarte
Din har făcând aripi. Slăvit fii, Isus!
Simion Felix Marțian
S-a jucat pe scena lumii Învierea Cu decor de soare, amplu, fastuos, Și curgea lumina cerului ca mierea Peste sala plină ce scanda: Chris-tos!
Dar cortina cade, ca orice cortină, Cum oricare dramă are-un act final, Pleacă spectatorii ce-au luat lumină, Dar evită-n grabă arcul triumfal.
Pot intra în viața veșnică prin cruce, Căci Eroul piesei este viu în veci Și așteaptă lumea toată la răscruce, Să nu ia-n picioare negrele poteci.
Dar mulțimea oarbă , cu lumina stinsă, A uitat de drama care s-a jucat Și aleargă-n hohot către zarea-ntinsă, Ocolindu-și Ghidul trist, înlăcrimat.
Ce ingrată lume! Ce mulțimi uituce Care-așteaptă, totuși, stagiunea iar: Va mai fi un Paște, un Erou pe cruce! Dar El trist Se-ntreabă: A fost în zadar?
Teatru antic, oare, vrea să fie?
E-o scenă dealul? Crucile-s decor?
O, nu, ci o cumplită tragedie,
Arzând din profeţie-n profeţie,
Se împlineşte-n chip sfâşietor.
Nu a mai fost scenariu scris vreodată
Să poarte-atâta chin în slovă, greu,
Beznă în plină zi, urlete, gloată,
Cutremur, lacrimi, cruce-nsângerată,
Iar personajul tragic, Dumnezeu.
Da, Dumnezeu, Cristosul, Mântuirea
Care murind pe cruce-mbrăţişa
Cu braţe de iertare omenirea
Şi, către ceruri înălţând privirea,
La Tatăl duhul Şi-L încredinţa.
Când timpul sta încremenit în clipă,
Împotmolit, parcă,-n tragismul dens
Care făcea din negură risipă,
Un straniu act părea că se-nfiripă
Şocând prin aparentul său nonsens:
Soldaţi romani, a căror nepăsare
Din râsul gutural se revărsa,
Desprinşi de evidenţa-ngrozitoare,
Trăgeau la sorţi cămaşa Celui care
Pentru iertarea lor pe lemn murea.
Ei nu ştiau, n-ar fi putut să ştie,
Când jinduiau cămaşa Lui la sorţi,
Că Cel ce se stingea în agonie
Mergea spre locul Său din veşnicie
Trecând, o clipă numai, printre morţi.
Se-nfiora din temelii zidirea
În faţa sacrificiului divin
Menit să ne aducă mântuirea,
Dar pământescul îşi oprea privirea
La o cămaşă, un veşmânt de in.
Cămaşa, chiar a Lui, pânză rămâne,
Strivită de statutu-i efemer,
Cu ieri, cu azi, dar, poate, fără mâine,
Dar dincolo de ea era o Pâine,
O Pâine care-a coborât din cer.
De n-ar fi, Doamne, marea Ta iubire
Prin care-adesea cu folos ne cerţi,
Nu am primi din cer călăuzire
Şi în orbirea noastră, da, orbire,
Noi am rămâne numai la coperţi.
Simion Felix Marţian
„Dar acum, odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit: viaţa veşnică.” (Romani, 6:22)
Un deal ivit din hohot de amurg
Și-a pus, ca-ntr-un dement, hidos capriciu,
Pe creștet crucea cruntului supliciu
Pe care stropii veșniciei curg.
Spre dealul zguduit de sacrificiu
Părea că ochii Cerului se scurg,
Însă la poala lui, bătrânul burg
Cu ură și-l trecea pe frontispiciu.
Ar fi-ncolțit pe coama lui fiorii
Și groaza i-ar fi fost pe frunte nimb,
Dar din miracolul venit cu zorii,
Calvarul a-nflorit într-un corimb.
Acum așteaptă-n tihnă călătorii,
Dând pentru vicii dragoste la schimb.
Simion Felix Marțian
Din ce ungher de suflet, tenebros,
Din ce abis, din ce dimensiune
Ies rădăcini în chip misterios,
Şi care gând le-adapă viguros
Să-şi dea lăstarii de amărăciune?
Un lăstăriş de-a dreptul agresiv
Împădureşte inima şi gândul,
Şi-amarul sevei curge obsesiv
Pe sufletul ţestos şi abraziv,
În noapte şi declin înfăşurându-l.
De-atâta noapte şi de-atâta ger
Şi gândurile-n faşă-ncep să doară,
Cel al speranţei rămânând stingher,
Lipsit de orizont şi de reper,
Şi-n piept apasă pietrele de moară.
S-a-nstăpânit amarul peste tot
Şi-n suflet parcă vrea să se şi culce,
Dar împotriva crudului despot
Şi al invaziei cumplit complot
Se răzvrăteşte dorul după dulce.
E dorul după fagurii din cânt
Şi după mierea ce din psalmi îmbie,
Dor de dulceaţa prinsă în Cuvânt
Şi de nectar din versul plin de-avânt,
Dorul de dulce care reînvie.
Şi gândul îndrăzneţ, născut din dor,
Se vrea rostit în sunet de chimvale:
Vreau fagurii să-i sorb uşor, uşor
Şi de dulceaţa lor să mă-nfior,
Vreau, Doamne, mierea părtăşiei Tale!
Simion Felix Marțian
Poezie din volumul „Cărări de lumină”, Editura Metanoia- Oradea, 2018
