Apusul de soare pe Marea Galileii trebuie să fi fost fascinant, dar farmecul serii era dat de ecoul cuvintelor Învățătorului, pe care miile de ascultători le sorbeau cu viu interes. Isus încercase să scape de mulțimea de oameni, căutând un loc liniștit, de aceea a traversat lacul spre țărmul de la răsărit. Dar oamenii flămânzi de cunoaștere au făcut un marș forțat pe malul nordic și au ajuns înaintea lui Isus lângă Betsaida.
A fost spre folosul lor, dar se lăsa seara, iar ei erau plecați de multă vreme de la vetrele lor. Și fără merinde. Situația devenea dramatică: departe de case, fără provizii, iar banii ucenicilor, pentru o eventuală aprovizionare din cetățile apropiate, prea puțini! Era exact ce trebuia pentru miracolul pe care îl plănuise Isus.
Minunea care a urmat a uimit nu doar martorii oculari, întărindu-le credința, ci pe toți cei care, de-a lungul veacurilor, au parcurs relatările celor patru evangheliști. Pentru că „cinci pâini de orz și doi pești” (Ioan, 6:9) au săturat săturat miile de oameni, rămânând douăsprezece coșuri de firimituri.
Un miracol care îți taie respirația, într-o scenă care are două personaje principale: Isus și… un băiețel. Este băiatul în traista căruia s-u aflat pâinile și peștii. Așadar, Isus, în atotputernicia Lui, are alături în lucrare un băiețel anonim. Dar care avea o traistă. Nu a lucrat cu vreunul din ucenici, nici cu vreun om din mulțime. Pentru ceea ce avea de făcut îi era suficient băiatul și… traista lui.
Este vârsta un impediment în a te remarca în lucrarea lui Dumnezeu? Cu siguranță nu. Cum nici poziția socială nu este importantă. Dacă aruncăm o privire în istoria lui Israel, îl găsim pe David, „un copil” (1 Samuel, 17:33), cu nimic mai „răsărit” decât băiatul din istoria înmulțirii pâinilor. Și totuși se hotărăște să lupte cu uriașul Goliat, refuzând până și armura oferită de împăratul Saul.
Ce avea, în schimb? Îl avea pe Dumnezeu și… traista. Traista în care a pus „muniția”, adică cele cinci pietre. Dar peste acestea Și-a pus măna Dumnezeu, ca și peste pâinile și peștii din traista celuilalt băiat. Și David a învins.
Te simți neînsemnat? Dumnezeu nu te vede așa. Tu doar poartă-ți traista cu tine, în care îți pui Cuvântul vieții. Acesta va fi și hrană la vremea potrivită, pentru tine și pentru alții, și armă în caz de nevoie. Pentru că Dumnezeu îl va binecuvânta și te va învăța să-l folosești. O să te convingi că… traista face diferența!
Cetatea galileeană Nain, însemnând „fericire”, părea privilegiată din punct de vedere al cadrului natural. Cuibărită confortabil la poalele Micului Hermon, se afla la cumpăna apelor dintre Marea Mediterană și Marea Moartă, beneficiind și de „vedere” nordică spre Tabor. Dar viața nu ține cont de astfel de privilegii, ducând în curgerea ei buturugile dureroase ale dramelor cu care oamenii se confruntă.
Mai putea, oare, să vadă frumusețea peisajului o mamă cu ochii înlăcrimați? O văduvă care-și ducea la cimitir unicul fiu? Nici măcar un observator neutru, un turist ocazional, nu ar mai fi răpit de priveliște, când tabloul este dominat de un cortegiu funerar, așa cum ni-l descrie evanghelistul Luca. Un cortegiu înfășurat în durere, ieșind din Nain și îndreptându-se spre cimitir.
Din sens opus, înspre acest cortegiu al morții venea un altul. Cel al Vieții. Era Isus, însoțit de ucenici și de „norod mult”. Întâmplător? Nicidecum. Dumnezeu nu lasă lucrurile la întâmplare.
„Nu plânge!”, i s-a adresat Isus mamei șfâșiate de durere. Apoi spre raclă: „Tinerelule, scoală-te, îți spun!”. A vorbit puțin. Dar a făcut mult. Enorm. Unui tânăr i-a fost redată viața. Sau el a fost redat vieții? Important este că a revenit lângă mama lui. Lângă cea care plângea după el.
Există în armată un ordin: „La loc comanda!”. Se folosește atunci când startul a fost luat greșit. Se revine la start pentru a porni corect. Într-o direcție bună.
Între Nain și cimitirul cetății a fost un restart miraculos și crucial. De câte astfel de restartări nu este nevoie, oare, în viața spirituală? Pentru câți morți spiritual, îndreptându-se spre o „groapă” veșnică, nu plâng cei apropiați? Miracolele se petrec în prezența lui Isus. Atunci, acum și-n veci!
Vorbesc din experiență, ca fost „ocupant” al raclei în drum spre cimitir. Mort spiritual. Dar lacrimile mamei mele au fost la fel de vizibile pentru Isus ca cele ale femeii îndurerate din Nain. Și miracolul s-a produs. Trăiesc! Pentru veșnicie.
Nu încetați să vă rugați pentru cei „morți”. Cu lacrimi. Isus vede lacrimile și răspunde. Cu un restart. Unul vital.
Nu era la prima călătorie pe mare. Nu ştim cât a călătorit Pavel astfel înainte de întâlnirea cu Isus pe drumul Damascului, dar după aceea a călătorit mult în numele Lui, pentru vestirea Evangheliei Sale. De altfel el le scria corintenilor: „… de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine, o noapte şi o zi am fost în adâncul mării.”(2 Corinteni 11:25)
Dar de data asta călătorea ca prizonier, în drum spre Roma. Corabia, care transporta o mare cantitate de grâne, avea la bord două sute şaptezeci şi şase de oameni.
Era toamna (trecuse „vremea postului” de Ziua Ispăşirii) şi navigaţia se făcea cu mare dificultate din cauza vânturilor. Este momentul în care apostolul intervine, sfătuindu-i să oprească pentru iernat. De ce i-ar fi urmat sfatul? Era DOAR un rabin.
Bătălia cu furtuna a fost teribilă. Au renunţat la încărcătura preţioasă a corăbiei, iar când ceaţa i-a învăluit pentru mai multă vreme, plutind în derivă, şi-au pierdut orice speranţă.
Aici intervine Pavel din nou. Şi pentru că lucrurile se petrecuseră aşa cum el prevestise în avertismentul ignorat, erau dispuşi să-l asculte de data asta. Dar mai era şi argumentul hotărâtor: „Un înger al Dumnezeului, al căruia sunt eu şi căruia Îi slujesc, mi s-a arătat azi-noapte.” (Faptele Apostolilor 27:23)
Şi pentru că a mai adăugat convingător: „…am încredere în Dumnezeu că se va întâmpla aşa cum mi s-a spus”(vers, 25), sfaturile lui nu au mai fost trecute cu vederea. Chiar dacă era rabin, nu navigator. Şi încă unul întemniţat.
De aceea l-au ascultat atunci când i-a îndemnat să mănânce, dar şi când i-a avertizat că echipajul vrea să fugă, abandonând corabia. Au scăpat toţi, dar nu pentru că era un rabin cu ei, ci pentru că era Dumnezeu cu acest rabin.
În călătoria noastră, suntem chemaţi să dăm sfaturi în mijlocul furtunii. Pentru salvarea oamenilor. Dar pentru a avea credibilitate, trebuie să vorbim în Numele Domnului. Cu autoritate.
Însă pentru aceasta trebuie să umblăm cu El. Ca Pavel.
La moara lui Felix 