Sonetul libertății

Mirajul libertății, ca un drog,
Ne toarnă zbor în suflet și-adiere,
Și vii chemări ce par din alte sfere
Rescriu cu zări al drumului prolog.

Iluzii doar, căci dincolo de vrere,
De visuri colorate strânse-n stog,
Avem pe idealuri pus zălog,
Zăbrele-n gând și-n carne bariere.

Captivi aici în limitare-albastră,
Cu sacra slobozenie-n răspăr,
Privim uimiți spre-a cerului fereastră.

Și înflorim ca ramura de măr
Când auzim, spre luminarea noastră:
Vreți libertate? E în Adevăr!

Simion Felix Marțian
Siegen, 7 noiembrie 2025

Când traista face diferența

Apusul de soare pe Marea Galileii trebuie să fi fost fascinant, dar farmecul serii era dat de ecoul cuvintelor Învățătorului, pe care miile de ascultători le sorbeau cu viu interes. Isus încercase să scape de mulțimea de oameni, căutând un loc liniștit, de aceea a traversat lacul spre țărmul de la răsărit. Dar oamenii flămânzi de cunoaștere au făcut un marș forțat pe malul nordic și au ajuns înaintea lui Isus lângă Betsaida.

 A fost spre folosul lor, dar se lăsa seara, iar ei erau plecați de multă vreme de la vetrele lor. Și fără merinde. Situația devenea dramatică: departe de case, fără provizii, iar banii ucenicilor, pentru o eventuală aprovizionare din cetățile apropiate, prea puțini! Era exact ce trebuia pentru miracolul pe care îl plănuise Isus.

 Minunea care a urmat a uimit nu doar martorii oculari, întărindu-le credința, ci pe toți cei care, de-a lungul veacurilor, au parcurs relatările celor patru evangheliști. Pentru că „cinci pâini de orz și doi pești” (Ioan, 6:9) au săturat săturat miile de oameni, rămânând douăsprezece coșuri de firimituri.

 Un miracol care îți taie respirația, într-o scenă care are două personaje principale: Isus și… un băiețel. Este băiatul în traista căruia s-u aflat pâinile și peștii. Așadar, Isus, în atotputernicia Lui, are alături în lucrare un băiețel anonim. Dar care avea o traistă. Nu a lucrat cu vreunul din ucenici, nici cu vreun om din mulțime. Pentru ceea ce avea de făcut îi era suficient băiatul și… traista lui.

  Este vârsta un impediment  în a te remarca în lucrarea lui Dumnezeu? Cu siguranță nu. Cum nici poziția socială nu este importantă. Dacă aruncăm o privire în istoria lui Israel, îl găsim pe David, „un copil” (1 Samuel, 17:33), cu nimic mai „răsărit” decât băiatul din istoria înmulțirii pâinilor. Și totuși se hotărăște să lupte cu uriașul Goliat, refuzând până și  armura oferită de împăratul Saul.

 Ce avea, în schimb? Îl avea pe Dumnezeu și… traista. Traista în care a pus „muniția”, adică cele cinci pietre. Dar peste acestea Și-a pus măna Dumnezeu, ca și peste pâinile și peștii din traista celuilalt băiat. Și David a învins.

 Te simți neînsemnat? Dumnezeu nu te vede așa. Tu doar poartă-ți traista cu tine, în care îți pui Cuvântul vieții. Acesta va fi și hrană la vremea potrivită, pentru tine și pentru alții, și armă în caz de nevoie. Pentru că Dumnezeu îl va binecuvânta și te va învăța să-l folosești. O să te convingi că… traista face diferența!

Simion Felix Marțian

Hai, plouă-mă, Doamne!

Hai, plouă-mă, Doamne, și plouă-mă greu,
Să treacă șiroaie prin mine,
Dar lasă-mi credința că azi, ca... mereu,
Izvoarele ploii-s la Tine!

Mă fulgeră, Doamne, când norii rânjesc
Și ochiul furtunii exultă,
Dar lasă-mi credița pe care-o nutresc,
Că biciul de foc Te ascultă!

Mă vântuie, Doamne, cu vânturi ce dor
Când carnea cu sete o mușcă,
Dar lasă-mi credința călită-n cuptor
Că Tu ții vântoasele-n cușcă!

Și ninge-mă, Doamne, cu alb și cu frig,
Să-mi urce nămeții spre pleoape,
Dar lasă-mi credința c-atunci când Te strig
Tu ești totdeauna aproape!

În toate vreau, Doamne, crezând să Te văd,
Și-atunci viața este-o plutire
Chiar dacă mugește cumplitul prăpăd,
Căci Tu ești și fi-vei iubire!

Simion Felix Marțian

Sonetul ulciorului

Un strop de apă-n boțul de pământ
E primul pas spre noua-nfățișare,
Apoi, primind a roții-mbrățișare,
Porni-va către ținta lui cu-avânt.

Sub mâini măiestre înălțat spre soare,
Cu grația din noul lui veșmânt,
Ulciorul ars și răcorit de vânt
Va duce către cei setoși... izvoare.

Dacă sunt, Doamne, greu de prelucrat,
Mai udă-mă, Te rog, cu sentimente,
Și fă-mă moale pentru frământat.

Purtând apoi divinele-Ți amprente,
Să simt nevoia celui însetat
Și din Cuvântul Tău să duc... torente.

Simion Felix Marțian

Restart pe drumul cimitirului

Cetatea galileeană Nain, însemnând „fericire”, părea privilegiată din punct de vedere al cadrului natural. Cuibărită confortabil la poalele Micului Hermon, se afla la cumpăna apelor dintre Marea Mediterană și Marea Moartă, beneficiind și de „vedere” nordică spre Tabor. Dar viața nu ține cont de astfel de privilegii, ducând în curgerea ei buturugile dureroase ale dramelor cu care oamenii se confruntă.

  Mai putea, oare, să vadă frumusețea peisajului o mamă cu ochii înlăcrimați? O văduvă care-și ducea la cimitir unicul fiu? Nici măcar un observator neutru, un turist ocazional, nu ar mai fi răpit de priveliște, când tabloul este dominat de un cortegiu funerar, așa cum ni-l descrie evanghelistul Luca. Un cortegiu înfășurat în durere, ieșind din Nain și îndreptându-se spre cimitir.

  Din sens opus, înspre acest cortegiu al morții venea un altul. Cel al Vieții. Era Isus, însoțit de ucenici și de „norod mult”. Întâmplător? Nicidecum. Dumnezeu nu lasă lucrurile la întâmplare.

  „Nu plânge!”, i s-a adresat Isus mamei șfâșiate de durere. Apoi spre raclă: „Tinerelule, scoală-te, îți spun!”. A vorbit puțin. Dar a făcut mult. Enorm. Unui tânăr i-a fost redată viața. Sau el a fost redat vieții? Important este că a revenit lângă mama lui. Lângă cea care plângea după el.

  Există în armată un ordin: „La loc comanda!”. Se folosește atunci când startul a fost luat greșit. Se revine la start pentru a porni corect. Într-o direcție bună.

  Între Nain și cimitirul cetății a fost un restart miraculos și crucial. De câte astfel de restartări nu este nevoie, oare, în viața spirituală? Pentru câți morți spiritual, îndreptându-se spre o „groapă” veșnică, nu plâng cei apropiați? Miracolele se petrec în prezența lui Isus. Atunci, acum și-n veci!

  Vorbesc din experiență, ca fost „ocupant” al raclei în drum spre cimitir. Mort spiritual. Dar lacrimile mamei mele au fost la fel de vizibile pentru Isus ca cele ale femeii îndurerate din Nain. Și miracolul s-a produs. Trăiesc! Pentru veșnicie.

  Nu încetați să vă rugați pentru cei „morți”. Cu lacrimi. Isus vede lacrimile și răspunde. Cu un restart. Unul vital.

 

Simion Felix Marțian

Mulțumiri de toamnă

Cu vânturi ce cântă prin coame de cai
Și brume țipând sub copite,
Ne-nvăluie toamna, purtându-și pe strai
Odăjdii de-arămuri topite.

Pe cerul clipind tot mai rar siniliu
Își trage nezborul și plumbul,
Și reci adieri hohotind a pustiu
Sărută cu foșnet porumbul.

Lipsindu-i din scenă prea mulți cântăreți
Închide și ea stagiunea,
Lăsând croncănituri de negre tristeți
Să-și fâlfâie-n zbor pasiunea.

Acesta-i tabloul când pleoapele dor
De strânse ce sunt, de-ncordare,
Dar când se ridică al inimii stor
Vezi toamnă bogată și...soare.

Și-atunci înțelegi că orice anotimp
Își poart comoara în sine,
Divină-mpletire, imună la...timp,
De „bun”, de „frumos” și de „bine”.

Și cântecul lipsă pe-al toamnei album
Să-l scriem divinului Tată:
Cântând mulțumim pentru toamna de-acum,
Pe care ne-ai dat-o bogată!

Simion Felix Marțian

Sonet cu miresmme

Încearcă toamna, cu zălog pe clipă,
Să-mi scoată bruma vieții la mezat,
Dar eu încă mai am de parfumat
Și cu miresme fine fac echipă.

Mai am un sân de piersici, nard curat,
Și-n coș, ca sub o tainică aripă,
Mai port gutui și pere puse-n pripă,
Să-mpart arome cu un gând curat.

Când toamna vieții ne triază crud,
La numărul de ani luând aminte,
Iar pașii... trecerii mai clar se-aud,

Mai lasă-ne-n desagi arome sfinte
Ce-n flacăra iubirii se includ,
Spre slava Ta să-nmiresmăm, Părinte!

Simion Felix Marțian
Siegen, 24 octombrie 2025

Navigând cu Dumnezeu

  Nu era la prima călătorie pe mare. Nu ştim cât a călătorit Pavel astfel înainte de întâlnirea cu Isus pe drumul Damascului, dar după aceea a călătorit mult în numele Lui, pentru vestirea Evangheliei Sale. De altfel el le scria corintenilor: „… de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine, o noapte şi o zi am fost în adâncul mării.”(2 Corinteni 11:25)

  Dar de data asta călătorea ca prizonier, în drum spre Roma. Corabia, care transporta o mare cantitate de grâne, avea la bord două sute şaptezeci şi şase de oameni.

 Era toamna (trecuse „vremea postului” de Ziua Ispăşirii) şi navigaţia se făcea cu mare dificultate din cauza vânturilor. Este momentul în care apostolul intervine, sfătuindu-i să oprească pentru iernat. De ce i-ar fi urmat sfatul? Era DOAR un rabin.

 Bătălia cu furtuna a fost teribilă. Au renunţat la încărcătura preţioasă a corăbiei, iar când ceaţa i-a învăluit pentru mai multă vreme, plutind în derivă, şi-au pierdut orice speranţă.

  Aici intervine Pavel din nou. Şi pentru că lucrurile se petrecuseră aşa cum el prevestise în avertismentul ignorat, erau dispuşi să-l asculte de data asta. Dar mai era şi argumentul hotărâtor: „Un înger al Dumnezeului, al căruia sunt eu şi căruia Îi slujesc, mi s-a arătat azi-noapte.” (Faptele Apostolilor 27:23)

  Şi pentru că a mai adăugat convingător: „…am încredere în Dumnezeu că se va întâmpla aşa cum mi s-a spus”(vers, 25), sfaturile lui nu au mai fost trecute cu vederea. Chiar dacă era rabin, nu navigator. Şi încă unul întemniţat.

  De aceea l-au ascultat atunci când i-a îndemnat să mănânce, dar şi când i-a avertizat că echipajul vrea să fugă, abandonând corabia. Au scăpat toţi, dar nu pentru că era un rabin cu ei, ci pentru că era Dumnezeu cu acest rabin.

  În călătoria noastră, suntem chemaţi să dăm sfaturi în mijlocul furtunii. Pentru salvarea oamenilor. Dar pentru a avea credibilitate, trebuie să vorbim în Numele Domnului. Cu autoritate.

  Însă pentru aceasta trebuie să umblăm cu El. Ca Pavel.

 

Simion Felix Marţian

 

Dincolo de sete

Îmi dau lăstari pe gând, lăstari de sete,
Când simt cu talpa sufletului jar,
Și văd sub cerul parcă dat cu var
Cum zac bobocii umbrei prin boschete.

Izvoare șerpuind în jur îmbie
Să-nving dogoarea cu răcoarea lor,
Dar ce oferă nu-i de ajutor,
Căci apa-i otrăvită sau sălcie.

În arșița de patimi ce sufocă,
Răcoarea este un deziderat,
Un vis frumos dar... prea îndepărtat
De lumea confuzată, echivocă.

Sub zarea grea ca o chemare-adâncă
Și caldă hohotire de cuptor,
Zăresc un drum ce merge spre Izvor,
Spre Apa vieții izvorând din Stâncă.

Revăd cobalt pe cerul de amiază
Și verde crud în arbori mari și mulți,
Iar sufletul se zbenguie desculț,
Sorbind răcoare din această oază.

Și-n clipa vie ca o sărbătoare
Spre Dumnezeu în rugă mă deschid:
Îți mulțumesc profund, și... fă-mă ghid
Spre Tine, spre lumină, spre răcoare.

Simion Felix Marțian
Siegen, 19 octombrie 2025

Sonetul dorului

Când  viața mușcă hulpav de călcăi
Și umerii mi-i frânge cu povara,
Cobor spre malul îndurării scara
Să intru-n valul dorului dintâi.

Un dor ce-i umple inimii cămara,
Și vieții îndulcite cu... lămâi
Îi schimbă piatra de la căpătâi
Și-i taie pentru totdeauna gheara.

E dorul care pune peste clipă
Altoi de viață cu luciri de stea
În care veșnicia se-nfiripă.

E, Doamne, dorul meu de a gusta
Din tihna de pe-a cerului aripă,
Și de-a mă cuibări în palma Ta.

Simion Felix Marțian
Siegen, 17 octombrie 2025