La moara lui Felix

În mugurul ce ochii şi-a deschis,
Clipind mirat în verdea lui tăcere,
Văd un miracol vieţii circumscris
Ţâşnind dintr-un crepuscul interzis
Ca o-nviere.

Pământul, ce cu jilav plescăit
Deschide încolţirii bariere,
Emană un miros nedefinit
Purtând în el, în chip nedesluşit,
O înviere.

Melodiosul susur de izvor,
Scăpat de a îngheţului durere,
Atinge coarda inimii uşor
Şi mângâie auzul ca un cor
De înviere.

Pe trupul încordat de aşteptări
Mi-e primăvara toată mângâiere
Şi-abandonându-mă acestei stări
Mă las înfăşurat de-albastre zări
Şi de-nviere.

Gust cu nesaţ al primăverii rod
Mustind renaştere şi îmbiere
Şi, săturat, de toate mă deznod,
Să-mi fac din seve proaspete un pod
Spre înviere.

Dar, peste toate, crucea din Calvar,
Pe care Dumnezeu prin sfânta-I vrere
Adus-a jertfa mântuirii-n dar,
Deschide-al veşniciilor hotar
Prin Înviere.

Simion Felix Marțian

Înconjurat de semne de-ntrebare
Care ţeseau un văl de-adânc mister,
Tu ai trecut prin lumea trecătoare,
Isuse, torţă călăuzitoare,
În drumul Tău din cer şi către cer.

Vii întrebări îşi căutau răspunsul
Când Te-ai născut în chip miraculos
Şi Te-a-nsoţit misterul, nepătrunsul,
Mereu, când se-ntrebau:”Oare e Unsul?”
„E Cel ce vine?” „Este chiar Cristos?”

Poate a fost doar curiozitate,
Sau poate chiar erau setoşi de har,
Dar vrând să scape de-ambiguitate
Ei Te-au tratat cu agresivitate
Testându-Ţi nemurirea pe Calvar.

Divine mâini cu mângâieri sublime
Au plâns atunci cu lacrimi rubinii,
Muşcate de piroane, cu cruzime,
Când răutatea clocotea-n mulţime
Şi-Ţi refuza prezenţa printre vii.

Misterul care Ţi-a-nsoţit venirea
S-a transformat în beznă pe pământ,
S-a zguduit din temelii zidirea
Când Duhu-Ţi străbătea nemărginirea
Iar trupul era pus într-un mormânt.

Dar de pe”Cine-i?”,semnul de-ntrebare
S-a deplasat, scăpat de sub control,
Pe „Unde-i?”,chestiune arzătoare
Când au văzut călăii, cu stupoare,
Că în mormânt nu-i nimeni, că e gol
***
Nu am să pot, oricât aş vrea de tare,
Să-Ţi mulţumesc, Isuse, îndeajuns
Că prin jertfirea Ta mântuitoare
Tu m-ai scăpat de semne de-ntrebare,
Căci înviind în mine, mi-ai răspuns.

Eu ştiu şi „cine” eşti şi ştiu şi „unde”
Căci Tu mi-ai dezlegat acest mister,
De-aceea aş dori ca orişiunde
Să pot şi eu la întrebări răspunde,
Să fiu o călăuză către cer.

Simion Felix Marțian

Din vulturul roman și lupul dac,
Din tot ce s-a-mpletit în vatra noastră
Cu germinarea fiecărui veac,
E neamul nostru demn, purtând la frac
Cocarda lui roș-galbenă-albastră.

Atât avem, aceste trei culori
Și a credinței creștinești scânteie,
Purtându-le în noi ca pe comori;
Rețineți, dar, stimați legiuitori:
Sunt trei culori, doar trei, nu…curcubeie!

Suntem, prin Duh, mai mult decât pământ,
Și tot prin Duh familia ni-e sfântă
Așa cum a fost dată prin Cuvânt;
Dacă în voi mai este ceva sfânt,
Nu vă luați cu Dumnezeu la trântă!

Cu legi ne-ați biciuit, ne-ați pus poveri,
Și toate le-am primit cu resemnare
Ca baciul din balada cu oieri,
Dar, nu uitați: nicicând și nicăieri
Credința noastră nu e de vânzare!

Am tolerat, așa, ca neam creștin,
Și-am dovedit mereu îngăduință,
Dar credem în virtute și-n cămin
Și în familie ca dar divin.
Legiuitori, atât! Pân’la credință!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 4 aprilie 2017

E seară, Doamne, este iarăşi seară,
Tumultul zilei e doar şoaptă iar
Şi-n pacea tainică ce mă-nfăşoară
Simt inima cum în genunchi coboară
Când mi-i zidesc în pietre de altar.

Pun, Doamne, jertfa mea de mulţumire
Pe focul rugăciunilor, nestins,
Ştiind c-aceasta este proslăvire
Iar jertfa mea, fior şi clocotire,
Trece dinspre cuprins spre Necuprins.

De dimineaţă fumega altarul,
Când mă-nchinam cu zorii în priviri,
Şi ziua-ntreagă n-am lăsat ca jarul
Să fie stins, căci mă-nsoţeai cu Harul
Iar eu Îţi răspundeam cu mulţumiri.

M-ai ajutat să ţin pasul cu Tine
În cel mai binecuvântat tandem
Şi mulţumiri se revărsau din mine
Păşind ferice, înotând în bine,
Minusculul alături de Suprem.

E seară, Doamne, jertfa pe altar e
Căci pentru toată ziua-Ţi mulţumesc;
O zi cu Tine-i binecuvântare
Dar simt că mi-a scăpat, şi-Ţi cer iertare,
Am neglijat să-Ţi spun…că Te iubesc!

Îţi spun acum cu toată-nflăcărarea
Când şi pe-altar şi-n inimă am foc:
Da, Te iubesc cu-o dragoste…cât marea
Pentru că-n dragoste mi-e alinarea
Şi-n ea-şi găseşte inima mea loc.

Ciceu Giurgeşti, august 2008

Române, oriunde ai fi
Prin lume, pe calea aleasă,
Ascultă şi poţi auzi
În toate chemarea spre casă.

Te cheamă omătul curat
Din cetini plecate-n mătănii
Şi clinchetul viu, colorat,
Ce-l dau zurgălăii la sănii.

Şi scuturi al iernii cojoc
Când simţi că în tine se-aprinde
Un dor din chemarea de foc
Cuprinsă-n eterne colinde.

Renasc amintirile vii
Cuprinse-n decor de poveste,
Cu îngeri cu chip de copii
Cântând pe sub geam „O, ce veste…”

E iarnă la noi, e Crăciun
Şi tu mai eşti încă departe,
Ai vrea să te-ntorci, dar n-ai cum
Şi simţi o-ntristare aparte.

Atârnă-ţi tristeţea în cui,
Cu noi colindând cu plăcere,
Căci Pruncul şi Naşterea Lui
Nicicând n-au avut frontiere!

Simion Felix Marțian