Primăvară, simţuri şi-nviere

DSC_1955a

În mugurul ce ochii şi-a deschis,
Clipind mirat în verdea lui tăcere,
Văd un miracol vieţii circumscris
Ţâşnind dintr-un crepuscul interzis
Ca o-nviere.

Pământul, ce cu jilav plescăit
Deschide încolţirii bariere,
Emană un miros nedefinit
Purtând în el, în chip nedesluşit,
O înviere.

Melodiosul susur de izvor,
Scăpat de a îngheţului durere,
Atinge coarda inimii uşor
Şi mângâie auzul ca un cor
De înviere.

Pe trupul încordat de aşteptări
Mi-e primăvara toată mângâiere
Şi-abandonându-mă acestei stări
Mă las înfăşurat de-albastre zări
Şi de-nviere.

Gust cu nesaţ al primăverii rod
Mustind renaştere şi îmbiere
Şi, săturat, de toate mă deznod,
Să-mi fac din seve proaspete un pod
Spre înviere.

Dar, peste toate, crucea din Calvar,
Pe care Dumnezeu prin sfânta-I vrere
Adus-a jertfa mântuirii-n dar,
Deschide-al veşniciilor hotar
Prin Înviere.

Simion Felix Marțian

Mister şi înviere

Cruce 3

Înconjurat de semne de-ntrebare
Care ţeseau un văl de-adânc mister,
Tu ai trecut prin lumea trecătoare,
Isuse, torţă călăuzitoare,
În drumul Tău din cer şi către cer.

Vii întrebări îşi căutau răspunsul
Când Te-ai născut în chip miraculos
Şi Te-a-nsoţit misterul, nepătrunsul,
Mereu, când se-ntrebau:”Oare e Unsul?”
„E Cel ce vine?” „Este chiar Cristos?”

Poate a fost doar curiozitate,
Sau poate chiar erau setoşi de har,
Dar vrând să scape de-ambiguitate
Ei Te-au tratat cu agresivitate
Testându-Ţi nemurirea pe Calvar.

Divine mâini cu mângâieri sublime
Au plâns atunci cu lacrimi rubinii,
Muşcate de piroane, cu cruzime,
Când răutatea clocotea-n mulţime
Şi-Ţi refuza prezenţa printre vii.

Misterul care Ţi-a-nsoţit venirea
S-a transformat în beznă pe pământ,
S-a zguduit din temelii zidirea
Când Duhu-Ţi străbătea nemărginirea
Iar trupul era pus într-un mormânt.

Dar de pe”Cine-i?”,semnul de-ntrebare
S-a deplasat, scăpat de sub control,
Pe „Unde-i?”,chestiune arzătoare
Când au văzut călăii, cu stupoare,
Că în mormânt nu-i nimeni, că e gol
***
Nu am să pot, oricât aş vrea de tare,
Să-Ţi mulţumesc, Isuse, îndeajuns
Că prin jertfirea Ta mântuitoare
Tu m-ai scăpat de semne de-ntrebare,
Căci înviind în mine, mi-ai răspuns.

Eu ştiu şi „cine” eşti şi ştiu şi „unde”
Căci Tu mi-ai dezlegat acest mister,
De-aceea aş dori ca orişiunde
Să pot şi eu la întrebări răspunde,
Să fiu o călăuză către cer.

Simion Felix Marțian

Până la credință!

Biblia

Din vulturul roman și lupul dac,
Din tot ce s-a-mpletit în vatra noastră
Cu germinarea fiecărui veac,
E neamul nostru demn, purtând la frac
Cocarda lui roș-galbenă-albastră.

Atât avem, aceste trei culori
Și a credinței creștinești scânteie,
Purtându-le în noi ca pe comori;
Rețineți, dar, stimați legiuitori:
Sunt trei culori, doar trei, nu…curcubeie!

Suntem, prin Duh, mai mult decât pământ,
Și tot prin Duh familia ni-e sfântă
Așa cum a fost dată prin Cuvânt;
Dacă în voi mai este ceva sfânt,
Nu vă luați cu Dumnezeu la trântă!

Cu legi ne-ați biciuit, ne-ați pus poveri,
Și toate le-am primit cu resemnare
Ca baciul din balada cu oieri,
Dar, nu uitați: nicicând și nicăieri
Credința noastră nu e de vânzare!

Am tolerat, așa, ca neam creștin,
Și-am dovedit mereu îngăduință,
Dar credem în virtute și-n cămin
Și în familie ca dar divin.
Legiuitori, atât! Pân’la credință!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 4 aprilie 2017

Sonet secant

DSC_1446b

Se gudură, lipindu-se de prag,
Păcatul refulat, ca o revanșă,
Și inima zglobie, neetanșă,
Se-mbată de șuvoiul lui dulceag.

Dar când virtutea vine iar la manșă
Ispita e respinsă, însă vag
Rămâne-n urmă izul de sfoiag,
Lăsat de vinovata avalanșă.

De ce să dregem și să oblojim
O rană care supurează, doare,
Când am putea, zeloși, s-o prevenim?

Ajută-ne, Părinte, cu-ndurare,
Ispitelor să ne împotrivim
Punând la ușa inimii zăvoare.

Simion Felix Marțian

Sărut mâna, femeie!

DSC_4653

Sărut mâna, femeie! Femeie mamă, femeie soție, femeie fiică. Dacă m-am oprit o clipă din zborul meu zigzagat printre cuvinte, să-ți aduc un omagiu, e pentru că întreg Universul se oprește. Se opresc astrele să-ți amintească faptul că ești o ființă absolut specială. Pentru că așa ai fost creată.

După ce Atoateziditorul a creat toate lucrurile, așezându-le la locul hotărât, a văzut că toate erau bune. Dar pentru ca lucrarea să fie desăvârșită mai trebuia ceva. Lipseai tu, femeie. Și Cel ce este dragoste te-a făurit pe tine, ca să iubești. Și să fii iubită. Prin tine s-a împlinit Creația.

Cred că nu întâmplător ziua în care ți se aduc omagii este o zi de primăvară. Dacă nu cumva anotimpul a luat forma ta. Pentru că sunteți la fel de tandre în așteptate mângâieri. Și la fel de posesiv îmbrățișați spre germinare. Și creștere. Și rodire.
La fel aduceți bucurii prin prezența voastră. A frumuseții voastre.

Înflorești, femeie, odată cu primăvara și strălucești asemenea ei. Încălzești, femeie, ca primăvara, și înseninezi ca ea. Ești frumoasă, femeie, ca o primăvară senină. Ca o primăvară așteptată cu nerăbdare.

Sărut mâna, femeie! Ce-aș putea să-ți ofer de ziua ta? Flori? Dar tu ești însăși înflorirea. Și nu știu dacă zâmbetul meu te-ar impresiona, căci tu ești zâmbetul întregii creații. Poate că ți-ar fi de folos rugăciunea mea. Pentru ca Dumnezeu să te întărească, să-ți împlinești menirea. Cu mâinile tale binecuvântate care mângâie, dar și leagănă. Cu inima ta generoasă care oferă iubire. Și se dăruiește, jertfitoare.

Sărut mâna, femeie! Mamă, soție, fiică… Aș vrea ca această zi să fie multiplicată, permanentizată, pentru ca urările să nu înceteze. La mulți ani! Și-o veșnicie.
Sărut mâna.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 8 Martie 2017

Sonetul credinţei

2

Prin vălul întrebărilor, confuz,
Pătrunde a cunoaşterii etravă
Icnind, nesăţioasă şi bolnavă,
Luptând cu al misterelor refuz.

Ţâşnind cu-a supoziţiilor lavă
Percepe limitarea ca abuz,
Şi-n ceaţa orizontului obtuz
Se-mbată de-a-ngânfării ei otravă.

Dar zarea are altă transparenţă,
Purtând al certitudinii trofeu
Sculptat de a luminii chintesenţă,

Când curgerea dintr-un divin nucleu
Ne umple de-o magnifică valenţă:
Credinţa neclintită-n Dumnezeu!

Simion Felix Marţian

Declaraţie de dragoste

declaratie

E seară, Doamne, este iarăşi seară,
Tumultul zilei e doar şoaptă iar
Şi-n pacea tainică ce mă-nfăşoară
Simt inima cum în genunchi coboară
Când mi-i zidesc în pietre de altar.

Pun, Doamne, jertfa mea de mulţumire
Pe focul rugăciunilor, nestins,
Ştiind c-aceasta este proslăvire
Iar jertfa mea, fior şi clocotire,
Trece dinspre cuprins spre Necuprins.

De dimineaţă fumega altarul,
Când mă-nchinam cu zorii în priviri,
Şi ziua-ntreagă n-am lăsat ca jarul
Să fie stins, căci mă-nsoţeai cu Harul
Iar eu Îţi răspundeam cu mulţumiri.

M-ai ajutat să ţin pasul cu Tine
În cel mai binecuvântat tandem
Şi mulţumiri se revărsau din mine
Păşind ferice, înotând în bine,
Minusculul alături de Suprem.

E seară, Doamne, jertfa pe altar e
Căci pentru toată ziua-Ţi mulţumesc;
O zi cu Tine-i binecuvântare
Dar simt că mi-a scăpat, şi-Ţi cer iertare,
Am neglijat să-Ţi spun…că Te iubesc!

Îţi spun acum cu toată-nflăcărarea
Când şi pe-altar şi-n inimă am foc:
Da, Te iubesc cu-o dragoste…cât marea
Pentru că-n dragoste mi-e alinarea
Şi-n ea-şi găseşte inima mea loc.

Ciceu Giurgeşti, august 2008

Sonet de Duh

duh

Odăjdii par să se încopcieze
Pe sufletul cu-al Duhului însemn,
Când în potopul viu de untdelemn
Se-neacă ghizduri, diguri şi faleze.

Numai altarul se înalţă demn
Din marea care pare să troneze,
Purtând în foc de tainice geneze,
Spre ceruri, gongul rugilor, solemn.

Şi-n tainica, mirabila unire
De untdelemn şi inimă şi cer,
Aflate-ntr-o divină afluire,

Vezi, dezlegând al timpului mister,
Ca un nonsens vocabula „murire”
Şi-atingi, în Duh, eternul în eter.

Simion Felix Marțian

Sonet geros

ger

Când gerul e mai mult decât…zăpezi
Și prin prezența lui devine stare
Care te invadează lent și doare
Și te îndeamnă să capitulezi,

Când orice pâlpâire parcă moare
Și-s negre geruitele amiezi,
Dorind căldura s-o reinventezi,
Te-mpotrivești cu sârg la disperare.

Și iată că speranța din Cuvânt
Vine ca un dezgheț al înnoirii
Purtată-n taina unui legământ,

Căci dincolo de limitele firii
Va răsări, ca un deznodământ,
Eternul Soare al neprihănirii.

Simion Felix Marțian

Colindul depărtărilor

1

Române, oriunde ai fi
Prin lume, pe calea aleasă,
Ascultă şi poţi auzi
În toate chemarea spre casă.

Te cheamă omătul curat
Din cetini plecate-n mătănii
Şi clinchetul viu, colorat,
Ce-l dau zurgălăii la sănii.

Şi scuturi al iernii cojoc
Când simţi că în tine se-aprinde
Un dor din chemarea de foc
Cuprinsă-n eterne colinde.

Renasc amintirile vii
Cuprinse-n decor de poveste,
Cu îngeri cu chip de copii
Cântând pe sub geam „O, ce veste…”

E iarnă la noi, e Crăciun
Şi tu mai eşti încă departe,
Ai vrea să te-ntorci, dar n-ai cum
Şi simţi o-ntristare aparte.

Atârnă-ţi tristeţea în cui,
Cu noi colindând cu plăcere,
Căci Pruncul şi Naşterea Lui
Nicicând n-au avut frontiere!

Simion Felix Marțian