Curcubeul izbăvirii

DSC_3601a

Durerea are dinţi, da, are dinţi
Cu muşcătură crudă, otrăvită,
Şi gheare are, gheare lungi, fierbinţi
Şi-o respiraţie de foc, cumplită.

O simt intens cum sfâşie din trup
Şi sufletul mi-l zdrenţuieşte-n gheare,
Când stăvilarul de răbdare-l rup
Puhoaiele cumplite de-ncercare.

Se-nchide orizontul cenuşiu
Până îi simt strânsoarea grea pe tâmple
Şi, de speranţă părăsit, pustiu,
Amarul lumii-ntregi prin pori mă umple.

Tristeţe, apăsare, zvârcoliri,
Dureri atroce îmboldind cu spasme
Se strâng într-un buchet de otrăviri,
Mănunchi sinistru exalând miasme.

Cum am ajuns aici? Ce s-a-ntâmplat?
De ce mi-e deznădejdea pat şi pernă?
O, Doamne!- doar o clipă am uitat
Că izbăvirea mea este eternă,

Dar vin acum cu-al rugăciunii jar,
Căci îndurările-Ţi sunt fără număr,
Ca, reprimit în Sfântul Sanctuar,
Să Te ating cu lacrima pe umăr,

Să-ncep cu ochii umezi a vedea
Cum se topeşte negura şi greul,
Şi-n lacrima primind Lumina Ta
Cum înfloreşte iarăşi curcubeul.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 26 iunie 2013

Copii răpiți

Copii răpiți

Se-ntoarce Europa-n Evul Mediu,
Când se răpeau de lângă mame prunci,
Și căutăm la boala ei remediu
Dar boala-i mai perfidă ca atunci.

Azi hoții se îmbracă-n legi smintite
Punându-și nimb de înger păzitor,
Dar ne strivesc copiii sub copite
Când călăresc peste destinul lor.

Sub masca unei griji exagerate
Dau lecții de iubire la părinți,
Dar sunt perverși cu minți întunecate
Și scopul lor este vădit: arginți!

Imuni la plânsul dureros de mame,
La strigătul copiilor imuni,
Ei sunt acei ce declanșează drame,
Dar noi ce facem astăzi, oameni buni?

Strigăm, strigăm, dar nu ne-aud „mai marii”
Crezând că suntem buni numai la vot,
Că-ți vine să-i crezi una cu tâlharii,
În cârdășie la acest complot.

Părinți ce-și plâng în greva foamei drama,
Ca formă disperată de protest,
Văd plugul urii înfigându-și lama
În omenia pusă la arest.

Dar pentru că pe noi încă ne doare,
Să cerem Celui ce a dat copii,
Prin rugăciuni fierbinți, stăruitoare,
Să curme El aceste tragedii.

Stimați creștini, să ne-arătăm iubirea,
Să arătăm că suntem solidari,
Cerând din Cerul slavei izbăvirea,
Căci Dumnezeu e peste demnitari!

Și de la El familia e sfântă,
Și de la Dumnezeu avem copii,
Și tot cu El se iau acum la trântă
Acei ce fac averi din a-i răpi.

Revarsă, Doamne, sfânta-Ți îndurare
Și-ascultă rugăciunile fierbinți
Ce se-mpletesc cu lacrimile-amare;
Redă copiii, Doamne, la părinți!

Se-ntoarce Europa-n Evul Mediu,
Răpind copiii ca un mitic zmeu,
Dar, dragi părinți, în tot acest asediu
Să nu uitați: cu noi e Dumnezeu!

Simion Felix Marțian
Vulcan, iunie 2017

Sonet senin

DSCF3140

Când mă inundă cerul de cobalt
Şi simt albastrul ca o chintesenţă,
Primesc seninul cu obedienţă
Şi,-nseninat la rândul meu, tresalt

Văzând senin de cer şi inocenţă,
Senin de mine şi de celălalt,
Seninul ca plutire spre înalt,
Ca stare ce crează dependenţă.

Dar, sfâşiat cu mână agresivă,
Seninul moare după primul nor,
Şi pacea mea senină deopotrivă.

Mai caut, şi-un senin nemuritor
Găsesc în starea lui definitivă:
Seninul frunţii Blândului Păstor.

Simion Felix Marțian

Isus și ziua copiilor

pizap.com14962193742941

Nu, nu este vorba de o sărbătoare în care reflectoarele atenției generale să fie îndreptate spre copii. Așa cum este astăzi. Sau ar trebui să fie. Dar nu o atenție determinată de calendar, ci o preocupare sinceră, temeinică și permanentă pentru cei cărora le vom încredința, ca pe o ștafetă, greutatea planetei.

În Israelul secolului întâi nu exista o astfel de sărbătoare. Vorbim însă despre Isus și ziua copiilor, pentru că a fost o zi în care Învățătorul le-a acordat o atenție specială. Nu pentru că nu i-ar fi iubit și până atunci, dar a fost o zi în care a văzut că sunt împiedicați să se apropie de El. De Cel care poate da binecuvântare.

I-a binecuvântat pentru veșnicie, dar ne-a lăsat și îndemnul cu valabilitate perenă: „Lăsați copilașii să vină la Mine și nu-i opriți!” (Matei, Marcu, Luca). A fost ziua lor, prin această întâlnire, o zi care s-a eternizat prin edictul pronunțat.
Ziua Copilului, așa cum e sărbătorită astăzi, mi-a readus în vizor ziua de atunci. Și îndemnul lui Isus, despre respectarea căruia…

Interesul omului contemporan pentru lucrurile spirituale este în scădere vertiginoasă, spre dispariție. Dar există încă, deși uneori doar în formă latentă. Există însă, atunci când vrei să le vorbești copiilor despre Isus, o izbucnire de revoltă: „Asta-i îndoctrinare! Lăsați copiii să crească, și atunci vor decide dacă sunt interesați de Isus!”

N-am fi surprinși dacă aceste reacții ar veni din lumea musulmană. Sau hindusă. Sau… Dar este realitatea lumii creștine. Sau mai degrabă… „creștine”. Oameni buni, treziți-vă! Nu există binecuvântare decât în numele Lui. Dacă vă iubiți copiii, nu-i îndepărtați de sursa binecuvântării. Și de mântuire.

Este Ziua Copilului, și va ploua cu urări și cadouri. Urarea mea este: La mulți ani copii și … binecuvântarea divină să fie peste voi! Doar așa veți avea o copilărie senină.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 31 mai 2017

Camarazi de front

camarad

Luptăm pe-acelaşi front, de-aceeaşi parte,
Sub faldurile-aceluiaşi drapel;
Avem în faţă un duşman de moarte
Dar noi răzbim, luptând, tot mai departe,
Făcând din biruinţa noastră ţel.

Umăr la umăr trecem prin furtună
Privind încrezători spre orizont,
Mereu atenţi la goarna care sună;
Lupta e grea, dar suntem împreună
Uniţi ca fraţi şi…camarazi de front.

Dar, vai! neaşteptata lovitură,
Găsindu-te cu garda jos, te-a-nvins
Şi-n mreje cu perfidă ţesătură
De viclenii, tentaţie şi ură
Duşmanul te-a înlănţuit, te-a prins.

Iureşul luptei nu mai conteneşte
Dar eu rămân pe loc, cu suflet gol,
Când văd că-n ochi, încet, ţi se topeşte
Dorinţa de-a lupta. Hai, te trezeşte,
Căci păsările morţii dau ocol!

N-am să te las aici, nu, niciodată,
De-ar fi să lupt numai cu pumnii goi;
La amândoi o cale ne-a fost dată
Căci suntem fraţi, avem acelaşi Tată
Şi Tata ne iubeşte pe-amândoi.

De-aceea-L chem, să vină El la tine
Căci Tatăl meu şi-al tău face minuni;
Stai liniştit şi speră, iată-L, vine!
Ţi-e încă frig, dar cât am foc în mine
Eu am să te-nfăşor în rugăciuni.

Ridică-te cu-aceeaşi îndrăzneală
Care-i pentru duşman un nou afront;
Se-apropie victoria finală
Iar Domnul, lângă poarta triumfală,
Va-ntâmpina…doi camarazi de front.

Simion Felix Marțian
Vulcan,6 feb.2009

Sonetul luminii

Lum 1

Țâșnind cu vigoare din plete solare,
Lumina-mbrăcată în strai rogvaiv
Ne-nvăluie-n falduri de foc, posesiv,
Și vieții-i dă sevă în aripi, să zboare.

Ne cântă pe-al pleoapelor viu portativ,
Punându-ne-n irisuri foc și culoare,
Și-n clocot de vii energii creatoare
Lumina devine și scop și motiv.

Dar pentru că bezna apare frecvent,
Punându-și lințoliul cernitelor spume
Pe straiul cunoașterii, alb transparent,

Privim către Cel ce, voind să ne-ndrume,
Ne-a scris cu iubire-un etern testament:
Voi sunteți, crezând, o lumină în lume!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 6 mai 2017

Mireasa lui Cristos

DSC_0164c

M-ai logodit cu Tine pe vecie
Când pentru mine ai plătit un preţ;
Nu-n aur, sau argint sau bogăţie,
Ci-n sânge picurând din veşnicie
Pe crucea de supliciu şi dispreţ.

M-ai logodit când mi-ai pavat cărarea,
Făcând un drum de fapte bune plin
În care eu umblând, urmând chemarea,
Să ţes cu faptele şi cu umblarea
Veşmântul pentru nuntă, alb, de in.

M-ai logodit dar ai plecat departe
Să pregăteşti un loc ceresc, loc sfânt
De pace, strălucire şi nemoarte,
Şi mi-ai lăsat pe Duhul Sfânt şi-o Carte
Să-mi fie călăuze pe pământ.

În ele îmi găsesc eu alinare
Ştiind că într-o zi vei reveni,
Dar mi-este dor şi ard de nerăbdare,
De-aceea-n Cartea sfântă, cu ardoare,
Citesc, să văd la Nuntă cum va fi.

Şi văd, citind, a cerului splendoare,
Aud cântări şi osanale-n cor,
Şi la măreaţa, sfânta sărbătoare
Vin eu, mireasa-nvăluită-n soare,
Păşind spre Tine, Mire iubitor.

Tu mă întâmpini, cerurile cântă,
Ospăţul nunţii este grandios
Şi tot ce-auzul şi privirea-ncântă
A fost gătit cu dăruire sfântă
Pentru-a primi mireasa lui Cristos.

Citesc cu bucurie şi uimire
Şi inima mi-o simt de dor vibrând,
Chemând cu nerăbdare, cu zorire:
Vino, Isuse, preaiubite Mire!
Iar Tu răspunzi cu drag: ”Eu vin curând”.

Simion Felix Marțian

Sonetul învierii

DSC_0170a

Cu degete ce tind să se răsfire,
Ia brazda bobul ca pe o ofrandă
Şi-n pumnul strâns apoi, ca la comandă,
Îi dă sărutul înspre putrezire.

Dar mângâiat de-a razelor ghirlandă
Îndeamnă putregaiul la trezire,
Care renaşte-n tainică urzire
Ţâşnind în strai de aur şi lavandă.

Uimindu-ne cu noua-mbrăcăminte,
Mirabila-apariţie suavă
Îşi are-n bobul putrezit sorginte.

Când, părăsind telurica enclavă,
Ieşi-vor înviaţii din morminte
Vor fi-mbrăcaţi în trupuri noi, de slavă.

Simion Felix Marțian

Fără anestezie

Fără anestezie

Intrăm cu noul ev în carantină
Punând bizareriilor hotar,
Căci au uitat cocorii să mai vină
Și-avem un anotimp interimar.

Plouă de jos în sus și ziua-i noapte
Căci zorii-ntârzie la machiaj,
Și-n strepezire de idei necoapte
Umanitatea intră-n derapaj.

Nu-i un coșmar din somnul rațiunii
Ci e halucinantul adevăr,
Căci dăm pe „astăzi” ca tribut minciunii
Și-l abordăm pe „mâine” în răspăr.

Cu indolență ne purtăm eclipsa,
Imuni la dragoste, de spirit goi,
Și chiar dacă se joacă-Apocalipsa
Noi vom boci abia din actul doi.

E veacul meu, e timpul vieții mele
Când curg fără anestezii prin ani,
Trăind azi profețite „vremuri grele”,
Să ne trezim, iubiți contemporani!

Mă dor nefericite legi nedrepte,
Mă dor Sodome renăscând subit,
Mă dor acele neumblate trepte
Urcând spre Adevărul zămislit.

Eu sufăr, Doamne, însă în durere
Nu am venit să-Ți cer anestezii,
Ci să mă-mbraci, Părinte, cu putere
Și foc să-mi dai, să pun în poezii.

Și-n evul nou, intrat în carantină,
Contaminat de întuneric gros,
Să duc din Torța cerului lumină,
Călăuzindu-mi frații spre Cristos.

Simion Felix Marțian

Tristeți pascale

 

S-a jucat pe scena lumii Învierea
Cu decor de soare, amplu, fastuos,
Și curgea lumina cerului ca mierea
Peste sala plină ce scanda: Chris-tos!

Dar cortina cade, ca orice cortină,
Cum oricare dramă are-un act final,
Pleacă spectatorii ce-au luat lumină,
Dar evită-n grabă arcul triumfal.

Pot intra în viața veșnică prin cruce,
Căci Eroul piesei este viu în veci
Și așteaptă lumea toată la răscruce,
Să nu ia-n picioare negrele poteci.

Dar mulțimea oarbă , cu lumina stinsă,
A uitat de drama care s-a jucat
Și aleargă-n hohot către zarea-ntinsă,
Ocolindu-și Ghidul trist, înlăcrimat.

Ce ingrată lume! Ce mulțimi uituce
Care-așteaptă, totuși, stagiunea iar:
Va mai fi un Paște, un Erou pe cruce!
Dar El trist Se-ntreabă: A fost în zadar?

Simion Felix Marțian
Vulcan, 20 aprilie 2017