La moara lui Felix

Zidirea-ntreagă are-un început
Prin Dumnezeu, prin Cel ce-a zis: „Să fie!”,
Cel ce-a dat viață chipului de lut
Și i-a încredințat tot ce-a făcut,
Dar l-a-mplinit când i-a făcut… SOȚIE.

„Creșteți și vă- NMULȚIȚI!”- le-a zis apoi,
Și-așa a fost familia creată,
Un sacru univers unde cei doi
Din viață să dea vieții roade noi,
Fiind numiți pe veci MAMĂ și TATĂ.

Așa a fost și-așa va fi mereu
Familia concepției divine;
Un alt model nu-i de la Dumnezeu
Ci-i hohotitul progresist ateu
Venind cu bezne de la… știm noi cine.

Nu suntem antici, nici medievali
(Etichetați absurd și lamentabil),
Suntem contemporani lucizi, reali,
Dar vrem să fim lui Dumnezeu loiali
Căci Adevărul este imuabil!

Și dacă ființăm pe-acest pământ
Dând, prin gândire, existenței vamă,
Nu e fiindc-am fi aduși de vânt
Ci pentru că, uniți prin legământ,
Ne-au conceput un TATĂ și o MAMĂ.

Sodoma suflă-n trâmbiță pe drum
Mai des și mai strident ca înainte,
Când își săpa mormântul ei de scrum;
Dă, Doamne, izbăvirea Ta acum
Unirii de edenică sorginte!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 21 octombrie 2016

Prin pori de gând şi ochi de sentimente
Se îmbulzesc spre creuzet idei,
Să fie malaxate de condei
Pe flacăra trăirilor ardente.

Sunt invadat şi filtrele-s în ceaţă,
Vreau să triez dar, totuşi: ce să scriu
Când fiecare verb se cere viu,
Şi fiecare vers imploră viaţă?

Sunt copleşit de tainica geneză
Şi-n miezul ei fierbinte mă îmbrac,
Apoi uimit mă stau, mă scriu, mă tac,
Jucându-mă cu vechea diateză.

Se dăruie paleta grea de teme
Şi ploaia versurilor e potop,
Dar nu doresc decât atât: un strop
Din arderea trăirilor extreme!

Vreau chintesenţei să-i extrag polenul
Şi, cum „a scrie” şi “a respira”
Îmi sunt totuna, poezia mea
E pentru Cel ce dat-a oxigenul.
***
Îmbracă-mi, Doamne, versul în culoare
Şi dă putere fiecărui verb,
Iar când la focul jertfei toate fierb,
Şi om şi vers Ţi-aducem închinare.

Simion Felix Marțian

În inimă, pe locul de la geam,
Se-așează rugăciunea-nlăcrimată,
Stingheră în funestul amalgam
De clipuri policrome și tam-tam,
Și ochii ei prin geam spre ceruri cată.

Deși nu-i tocmai cadrul potrivit,
Cu viermuiala care-o înconjoară
Și zgomotul strident, de neoprit,
Se reculege-n duhul ei smerit
Și-n fâlfâit de foc spre ceruri zboară.

”În inimi, Doamne, este locul Tău
Și lângă Tine-al meu și al cântării,
Dar văd aici invazie de rău
Căci lumea a intrat cu ce-i al său,
De mult smulgând zăvoarele intrării.

A cotropit un loc ce nu-i al ei
Și-a dat aici lăstari de-amărăciune,
Iar inima, senină de-obicei,
Se vede-acuma fără un temei,
Lipsită de cântări, de rugăciune.

De-aceea, Doamne, dă un vânt din cer
Să curețe din inimă veninul,
Să smulgă rădăcini care nu pier
Și-apoi punându-i inimii străjer
Să-și regăsească din belșug seninul.”

În inima tratată de curând
La geam stă rugăciunea-nflăcărată,
Cântărilor de laudă zicând:
Ce bine, ce plăcut este de când
Suntem aici doar noi cu Sfântul Tată!

Simion Felix Marțian

Pe șevalet e pânza încă goală
Dar toamna-și varsă marea de culoare
Din lan, din pom, din crâng, din iaz, din floare
Și toate prind pe pânză rânduială.

Imaginea se-ncarcă, prinde viață,
Din tinda toamnei se pornește vântul
Spre porumbiștea deșelând pământul
Și spre mătasea verde din fâneață.

De rodul greu din ram scâncesc proptele
Sub mărul plin de râsete rotunde,
Iar dinspre piersici simți cum te pătrunde
Belșugul galben până la plăsele.

E grea povara dulce din livadă
Cum și în cucuruz cu greu apasă,
Și peste tot, când seara-ncet se lasă,
Se-nchide-a mulțumirii acoladă.

Pe pânză-i rodul plin al unei toamne,
Iar șevaletul tace a uimire;
Privesc tabloul plin de mulțumire
Dar să-l semnez nu pot, semnează-l, Doamne!

Căci doar a Ta e din vecii rodirea
Chiar dacă noi mai scrijelim pe glie,
De-aceea pun pe pânza caldă, vie,
În loc de semnătură…mulțumirea!

Simion Felix Marțian