„Asperitățile” care au caracterizat toate drumurile apostolului neamurilor ne dau fiori și astăzi, dar și o admirație profundă pentru tenacitatea sa. În cea de-a doua scrisoare adresată credincioșilor din Corint (cap 11), Pavel face o enumerare parțială a lor, amintind sutele de lovituri, naufragiile, pericolele, lipsurile, agresiunile din partea păgânilor, dar și a… conaționalilor, foamea, setea, frigul. Și câte or mai fi fost!
Ultima sa arestare, înainte de a pleca la Cezareea și apoi la Roma, a vut loc la Ierusalim,(Fapte, cap 22) când, prins între ura clocotitore a iudeilor și duritatea rece a romanilor, era bătut și de unii și de alții. Și toate astea pentru că predica Evanghelia, vestea mântuirii prin Cristos.
Legat, biciuit, a avut totuși puterea să întrebe: „Vă este permis să biciuiți un cetățean roman care n-a fost judecat?”(vers 25). Întrebarea a blocat „mașinăria” de tortură, căci sutașul s-a dus să raporteze căpitanului. Acesta a venit în grabă și uluit peste măsură l-a întrebat: „Ești roman?” (vers 27) Răspunsul apostolului, și mai ales faptul că se născuse roman, l-a lăsat fără cuvinte, căci el făcuse un efort financiar considerabil pentru a-și cumpăra cetățenia.
Și astfel cetățeanul roman Pavel s-a bucurat de un tratament mai… omenos, atât în timpul interogatoriilor cât și al escortării sale spre Cezareea. Ba chiar și de protecție, căci iudeii care cereau condamnarea sa la moarte chiar voiau să o pună în aplicare. Știm că au existat întotdeauna cetățenii, pașapoarte sau împuterniciri care ofereau privilegii posesorilor, dar nicidecum pe arie nelimitată și nici pe timp îndelungat. Pentru că autoritățile care le eliberau erau ele înseși limitate.
Ar fi bine să știe acest lucru și cei care-și etalează trufia doar pentru că sunt în grațiile celor aflați (vremelnic) la putere. Dar nu despre o astfel de cetățenie aș vrea să vorbesc, ci despre o alta, pe care de asemeni o avea Pavel: cetățenia divină pentru Împărăția lui Dumnezeu. Aceasta nu are limitare pe coordonatele timp-spațiu, fiind astfel… de dorit. De ce oamenii nu se înghesuie pentru o astfel de cetăținie cu valabilitate veșnică? Pentru că nu este compatibilă cu lumea asta, cu dimensiunea materială în care trăim. Veșnicia cu Dumnezeu încă li se pare multor contemporani o fantezie și preferă privilegiile imediate, chiar dacă extrem de efemere.
Doamne, lasă Tu un plus de înțelegere, ca oamenii să Te cunoască și să-și dorească să devină cetățeni ai Cerului.
Nu mi-e teamă de nori, nici de stropi de argint Ce dau viață în spic sărutând rădăcini, Șiroiri de răcori pot părea un alint Când pojaruri mocnesc în petale de crini.
De furtuni nu m-ascund, când cu tunet vorbesc Și cu fulgere scriu, înmuiate-n carmin, Pe acestea le văd, le aud, le trăiesc, Dar mi-e dor visceral de-un decor mai... senin.
Nu e dorul de-azur, de un cer de cobalt, Care e uneori dureros de-arzător, Ci un dor strâns legat de seninul înalt Cultivat intensiv pe-al trăirii ogor.
E seninul din ochi (în tramvai, la ghișeu), De pe chipuri din jur radiind luminos, Un senin cum îl vrea pentru noi Dumnezeu Și în care oricând totul pare frumos.
Frunți senine aș vrea să privesc împrejur, Și în gesturi același senin să-ntâlnesc, Împreună trasând al iubirii contur Să vedem cum senin cu senin se-mpletesc.
Doamne, toarnă seninul divin peste noi, Plini de el să uităm de trecutul scrâșnit, De priviri cu săgeți, de-mproșcări cu noroi, Dând vieții alt sens prin seninul... trăit.
Se sfâșie amiezile-n fâșii Trăgând de trena soarelui prin spice, Cănd ele-ncearcă fruntea să-și ridice Simțind povara marii bogății.
Și-n vântul serii șfichiuind din bice Sunt tot alături, ca și-n vijelii, Dar și când se-nfrățesc, cu mii de mii, Și-n miezul pâinii se-mplinesc ferice.
Ca spicul purtând rod la subsuoară, În lanul Tău făptura-mi dă să crească Spre coacere, cu cei ce mă-nconjoară.
Căci, Doamne, numai dragostea frățească Ne va uni când, chiar trecând prin... moară, Vom da arome-ntr-o eternă pască!
Isus S-a întors la Capernaum, locul de baștină al lui Petru și Andrei, la casa cărora a și tras, de altfel. Să se odihnească? Nici pomeneală. Localnicii, pescari în cea mai mare parte, Îl cunoscuseră în vizitele anterioare ca vindecător, iar acum se adunaseră în număr mare.
Și nu numai ei. Întrucât vestea despre minunile Învățătorului se răspândise, printre cei care se îmbulzeau în fața casei erau oameni „din toate satele Galileii și Iudeii.” Ba chiar „și din Ierusalim”. Și nu era doar dorința de senzațional, de a vedea miracole, căci, ne spune evanghelistul Marcu, Isus „le vestea Cuvântul”.
Din această mulțime pestriță se detașează un grup mai deosebit. Remarcabil prin determinare. Erau patru bărbați care duceau un paralitic, cu patul său. Auziseră că Isus face minuni și s-au gândit că este șansa bolnavului de a-și recăpăta sănătatea pierdută. Nu voiau nimic pentru ei. Doar pentru cel bolnav. Cum am putea să-i caracterizăm, știind că altruismul se naște din dragoste?
Numai că demersul lor se lovește de un obstacol. Casa plină, curtea plină. Cum să se apropie de Isus? Dar ei aveau un țel și acesta trebuia atins. Doreau vindecarea bolnavului, și trebuia să existe o cale. Și perseverența o va găsi.
Șoluția găsită a fost să se cațăre pe casă și să spargă acoperișul. Nebunie? Nu, hotărâre. Și ținte precise. Prin acoperișul astfel spart l-au coborât pe bolnav la Izvorul vindecător. La Isus. Iar El a acționat potivit așteptărilor lor, pentru că „le-a văzut credința”.
Rezultatul? Un om adus, ridicat pe casă și coborât prin acoperiș, IESE triumfător pe ușă. Și focalizarea nu se fixează asupra minunii în sine și nici a Vindecătorului. Ci pe însoțitorii bolnavului. Și pe tenacitatea lor altruistă.
O istorie tulburătoare și un îndemn la meditație. Cât de departe mergem noi cu perseverența când mijlocim pentru cauza aproapelui?
Tu mergi de-a dreptul, eu o iau pieziș, Tu mângâi macii, eu strivesc cicoarea; Purtând seninul treci prin luminiș, Iar eu, confuz, nu deslușesc cărarea.
Când am pornit la drum, mi-ai pus în sân Iubire cât să umpli... o fântână. Întinerea sub pași un veac bătrân Și înflorea, căci mă țineai de mână.
Cu urmele-mi topite-n urma Ta, Vedeam neplânsul stăruind pe zare, Și, dintr-un curcubeu ce se-arcuia, Cum clipe altoiam cu fulgi de soare.
Unde sunt toate astea? Ce-am făcut? Când, cum și unde m-a-ncolțit răscrucea În care urmele Ți le-am pierdut? Unde îmi e reperul? Unde-i Crucea?
Din Carul mare priponit la geam, O stea clipind parcă voia să-mi spună Că totul s-a sfârșit, că doar visam. Ah, m-am trezit și... suntem împreună!
Un vis tulburător, vis dureros Care mi-a scris pe inima-ncordată, Să trec și prin răspântii cu Cristos Și... să nu-L las de mână. Niciodată!
Domeniul lor de activitate era confecționarea corturilor. Dacă ne gândim la desele campanii militare ale legiunilor romane prezente la acea vreme peste tot, putem concluziona că afacerea mergea bine. Și încă își desfășuraseră activitatea la Roma, în inima imperiului.
Dar, să-i cunoaștem. Este vorba de Aquila și soția sa Priscila. El era de loc din Pont, dar viața le-a purtat pașii prin peninsulă până… Da, până la decretul împăratului Claudius, care a poruncit ca toți evreii să părăsească Roma. A fost o manifestare timpurie a antisemitismului.
Și pentru că drumul lor spre est trecea prin Corint, s-au stabilit acolo. Apostolul Pavel a ajuns la Corint venind din Atena și astfel drumurile lor s-au întâlnit. „Și pentru că aveau același meșteșug” (FA, 18:3), s-au asociat. Au lucrat împreună, fără a neglija însă activitatea spirituală, împletindu-le. În ce privește acest aspect al activității, succesul ne este relatat astfel: „Și mulți dintre corinteni, care auziseră pe Pavel, au crezut și ei și au fost botezați.” (FA, 18:8)
Din Corint, Pavel a plecat spre Siria, fiind însoțit de noii săi prieteni și… asociați, Aquila și Priscila. Aceștia rămân însă în Efes, în timp ce Pavel își continuă drumul. Ce făceau ei în Efes? Probabil corturi, dar evanghelistul Luca ne vorbește doar despre celălalt aspect al activității lor. Cel spiritual. Îi găsim, astfel, făcând studiu biblic cu Apolo. Acesta era din Alexandria și ni se spune despre el că „avea darul vorbirii și era tare în Scripturi.”(vers 24)
Apolo avea însă lacune, pe care cei doi „confecționeri de corturi” le-au sesizat. N-au ezitat, deci, să-l invite la ei și „i-au arătat cu de-amănuntul Calea lui Dumnezeu.” (vers 26)
Mai găsim scris despre această familie de evangheliști zeloși în scrisoarea lui Pavel adresată credincioșilor din Corint: „Aquila și Priscila, împreună cu BISERICA DIN CASA LOR, vă trimit multă sănătate în Domnul.” (1 Corinteni, 16:19) Nu știm cât de mare le era atelierul, la care nu puteau renunța, dar ceea ce știm cu certitudine este că au înțeles chemarea divină și au urmat-o.
După moartea împăratului Claudius, mulți evrei s-au întors la Roma. Acest lucru este evident în scrisoarea lui Pavel adresată romanilor, unde citim: „Spuneți sănătate Priscilei și lui Aquila, tovarășii mei de lucru în Christos Isus,” (Romani, 16:3) Iar în versetul următor continuă: „…care și-au pus capul în joc, ca să-mi scape viața.”
Așadar, o familie de meseriași… evangheliști, care va rămâne în atenția omenirii până la sfârșit, prin cele relatate în Biblie. Doi oameni, doi soți, amintiți MEREU împreună. Nedespărțiți acasă, la serviciu, în slujire. Corturi și Scriptură. Sau, mai degrabă, Scriptură și corturi.
Veșmânt țesut din verde și din cald Îmbracă zile lungi, dospite-n soare, Și poala lui cu franjuri de smarald Sărută-n umblet fiecare floare.
Poteci de umbră împletesc tăceri Și iezerele-n munți surâd albastru, Fugind de arcul greu al albei veri Ce-aruncă focul săgetat de astru.
Iar noaptea-n toiul verii e... un vis, În strai bătut cu greieri și cu stele, Și-având miresme vii, de nedescris, Gătesc culcușul zorilor cu ele.
Pe-acest tablou ce prinde-ncet contur Se-aprind culori, curgând șuvoi ca râul, Dar mai presus de verde sau azur E galbenul ce-mbracă-n aur grâul.
Privesc la el, simțind că-s tulburat, Și-ntreb, văzând cum se adună norii: E lanul copt, e bun de secerat, Dar unde-s, Doamne, unde-s lucrătorii?
Și-un spic, plesnind de rod, parcă-mi vorbea, Purtând povara pâinii, ars de soare: Dar tu ce-aștepți, și cei din preajma ta, Când știți ce-i scris, că... „secerișu-i mare”?
La moara lui Felix 