La moara lui Felix

Cu glas vibrând a clopot vreau să strig
Și-n bronz să scriu cu focul din simțire
Că noaptea lumii nu-i o amăgire,
Ea bate-n geam cu degete de… frig.

De reci resentimente viscoliți,
Lăsăm în vatra dragostei doar spuză,
Și țurțuri pune fiecare scuză
La streașina din ochii-abia mijiți.

Cu omul-sloi perfid și încrezut,
Sfidând Divinitatea creatoare,
Istoria se duce la culcare
Și-aici, la noi, sfârșitul… a-nceput!

Treziți-vă, iubiți „copământeni”,
Suntem pământ, dar nu de-ntors sub pluguri,
Ci-n noi purtăm un foc divin pe ruguri
Fiind prin Jertfă cerului moșteni!

Să prindem mâna-ntinsă de Cristos
Și-n noaptea lumii vom avea lumină,
Mergând spre zorii slavei ce-o să vină,
Cămin etern, curat și luminos.

Să strig aș vrea, să urlu în eter
Că focul care arde în iubire
Topește gheața de pe omenire
Și, oameni buni, să ne vedem în Cer!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 19 iulie 2020