Pe ulițele vremii bate vântul Și-n curțile-i închise latră câini; Și-a pus zăbrele și zăvor pământul De care-atârnă noduroase mâini.
Duhnește rău a moarte pregătită La foc intens, cu ideologii. Cine să vadă lacrima strivită În pleoapa inocentei nostalgii?
Lumina-i grea de arcuri încordate Și-orice cuvânt înțeapă dureros, Când zâmbetele sunt încătușate Iar un salut e scrâșnet veninos.
Având restricții și la simțăminte, Clamăm lozinci cu softul programat. Mi-e dor de-un „Bună ziua!” spus fierbinte Sau – de ce nu? – „Christos a înviat!”
Mi-e dor de oameni plini de bunătate Cu zâmbetul senin „la purtător”, Mi-e dor de ștrengării nevinovate, De cântecul din inimă mi-e dor.
Mi-e dor de-o lume... altfel, cu iubire, În care se trăiește luminos. Hei, oameni buni, vă dau acum de știre: Găsim acestea toate la Cristos!
