Spre vârf, unde se-avântă-n zbor vultanii
Și iezere mijesc cu ochi de cer,
Cărări cu care scriu în stei ciobanii
Se suie la al muntelui rever.
Acolo-i prinsă, ca o nestemată,
Floarea de colț, părând cu puful nins,
Gătită în strai alb, imaculată,
Simbol al dragostei de neînvins.
Pe culmea unde vânturile taie
Și gerul are mușcături de lup?
Acolo unde panta plânge-n ploaie
Când baierile norilor se rup?
Acolo, da! Și floarea îndrăzneață
Pare-a-ntreba, de-acolo dintre nori:
De ce, având confort ca mod de viață,
Nu sunteți luminoși, sau iubitori?
Mă doare, Doamne,-această întrebare
Și îmi stârnește cugetări adânci,
Dar dacă am nevoie de urcare,
Sunt gata- iată!- să pornesc pe stânci.
Excelsior! Cu-naripate visuri
Să urc mereu prin nesfârșite bolți,
Purtând lumina Ta peste abisuri,
Cu straiul alb ca… florile de colț.
Simion Felix Marțian
La moara lui Felix 