Test la bariera veşniciei

Era tânăr. Şi nu unul oarecare, ci un lider, căci evanghelistul Luca ne spune că era ,,un fruntaş”. Şi mai era şi bogat. Doar atât? Nicidecum, căci făcându-i-se portretul, ni se spune că era şi cucernic. Nu doar un cunoscător al Legii, ci un împlinitor al poruncilor. Sau cel puţin aşa credea el.

  Este de apreciat că, de pe această poziţie de răsfăţat al vieţii, era preocupat de viaţa viitoare. De veşnicie. Şi unde ar fi putut găsi răspuns la frământările lui, dacă nu la Isus, care era prin preajmă, pregătindu-Se de plecare.

  Fructificând ocazia, tânărul a alergat la El, a îngenunchiat şi a întrebat: ,,…ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” Isus l-a supus testului poruncilor din Lege, amintindu-i-le.

  A fost ca o uşurare pentru tânăr. ,,L-am trecut”, s-o fi gândit el, dar a rostit: ,,toate aceste lucruri le-am păzit cu grijă”. Dar testul nu era gata, şi Isus a continuat: ,,du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer”. Era proba de foc a testului. Era porunca întâi, porunca iubirii de Dumnezeu din toată inima. Toată inima! Iar inima lui era ocupată de posesiunile sale.

  Totul s-ar fi putut încheia atât de frumos, spre mântuirea lui şi delectarea tuturor generaţiilor de cititori. Dar este o istorie tristă. Tragică chiar, pentru că ni se spune: ,,Mâhnit ( ), omul acesta a plecat întristat de tot; căci avea multe bogăţii.”

  Nu, bogăţia nu este neapărat bariera care-ţi închide drumul spre Cer. Ci doar în măsura în care ocupă în inimă locul care I se cuvine lui Dumnezeu. Poţi avea bogăţii, fără ca inima să-ţi fie lipită de ele. Dar bogăţia nu este singura barieră.

  Care este bariera mea? Care este bariera ta? Ce ne împiedică să-L iubim pe Dumnezeu din toată inima? Un tânăr înzestrat a căzut la examen. Bariera s-a închis în faţa lui. Şi e dureros. Extrem de dureros!

  Privind spre veşnicie, spre răsplătirile divine, vom înţelege că merită să rupem barierele. Oricât ne-ar costa. Şi oricum s-ar numi ele.

 

Simion Felix Marţian

Loc de Dumnezeu

În tâmple-mi clocotește anotimpul

Când mă inundă cu decoruri vii,

Aș vrea să îl opresc în poezii,

Căci niciodată nu-mi ajunge timpul.

 

Nu, nu vreau să pavez Calea Lactee

Și nici la Carul mare să pun dric;

Eu nu cer timp pe care să-l dedic

Lucrării de-nhămat la alizee.

 

Vreau timp să îmi fac ordine prin gânduri,

Că-i prea strâmt locul pentru Dumnezeu,

Să-I fac un loc în mine… cât sunt eu,

Și-apoi să-L pun și „în” și „printre” rânduri.

 

Răstorn clepsidra care mă presează,

Și când o văd ca semn de infinit,

În mine mă strecor la robotit

Și larg deschid fereastra spre amiază.

 

Fac loc punând pe rafturi sentimente

Și lângă ele gânduri și idei,

Iar când e larg și luminos, închei:

Mă umple, Doamne, de trăiri ardente.

 

Am loc acum, dar umple-mă de Tine,

Să-mi fie viața dragoste și zbor,

Și când iubind mă dărui, jertfitor,

Să simt că-Ți semăn tot mai mult, Divine!

 

Simion Felix Marțian

Vulcan, 3 octombrie 2026

Sonetul rugăciunii  III

Pe prunduri, lângă susurul de ape,

Aș vrea topit în rugă să mă scurg,

Când la taifas stau sălcii în amurg

Și Tu ești, Doamne, parcă mai aproape.

 

Pe vârf de munte lângă steiul murg,

Cu zările-atârnându-mi greu de pleoape,

Să simt cum veșnicii vin să m-adape

Când peste cleanț și peste mine curg.

 

Dar Tu ești pretutindeni lângă mine,

Și-n căutări degeaba mă consum,

Căci ușa Ta-i deschisă-oricând, știu bine.

 

De-aceea, pe al îndurării drum,

Doresc, findu-mi tare dor de Tine,

Să stăm de vorbă, Tată,-aici, acum.

 

Simion Felix Marțian

Vulcan, 1 octombrie 2026