Căutări

Mă caut în țipăt de toamnă-n extaz
Și-n glasul de-argint care cheamă din flaut,
În zbor avântat spre lumină mă caut,
Cu aripi bătute de soare-n topaz.

Mă uit după urme, dar duc în trecut
Și nu o să dau niciodată de mine,
De-acolo-am plecat înspre starea de... bine,
Cu strai din iubire și pace țesut.

Mă simt dedublat când mă caut confuz,
Căci am încă umbrele vechi pe retină,
Dar eu am un loc undeva în lumină,
Iar vechiul statut neguros mi-l refuz.

Mă caut? Sau... caut privind împrejur,
Să știu unde sunt, ca o nouă făptură,
Privind acest loc fără storuri de ură
În care abstractul primește contur.

La toate aceste-ntrebări îmi răspund
Adânci sentimente ce stăruie-n mine,
Căci locul iubirii e, Doamne, în Tine,
Și astăzi, iubind, eu în Tine m-ascund!

Simion Felix Marțian

Sonetul viței

E vremea când, cu străluciri de lavă,
Topit se-ascunde soarele-n ciorchini;
Zvâcnește via de la rădăcini
Și pune-n coarde încă o octavă.

În cântul viei se-mpletesc lumini
Din rodul sărutând palma concavă,
Cu-aroma izvorând din bob, suavă,
Și-adânci uimiri din ochii clandestini.

Sunt, Doamne, mlada Ta de cer avidă
Și-nfrigurat caut în mine rod,
Mușcat de temere ca de omidă,

Căci, pentru-a face către ceruri pod,
Nu pot să port în mine aguridă,
Nici să fiu șters din sfântul Tău izvod.

Simion Felix Marțian

Dacă trebuie să insiști, fă-o!

Era deja târziu, aproape de miezul nopții, și el savura momentele acestea. Într-o poziție confortabilă, simțind relaxarea trupului obosit, sorbea cu nesaț rândurile cărții căreia îi întorcea filele. Făcea asta de fiecare dată înainte de a cădea în mrejele somnului. Umbrele pe care lumina veiozei le desena pe pereți păreau să pregătească intrarea în lumea viselor. Dar deodată…

 Soneria telefonului l-a smuls brutal din această stare, și sunetul ei i-a produs șocul unei alarme antiaeriene. Îi părea rău că nu l-a pus pe mute. Cine să fie la ora asta? Era prietenul său, pe care nu-l văzuse în ultima vreme. Ce o fi vrând? Nu putea să nu-i răspundă.

 Fiul acestuia, care studia departe de casă, venea în vacanță. Era deja în gara aflată la câțiva kilometri, iar mașina prietenului nu pornea. Băiatul nu putea să vină atâta drum pe jos, având și bagaj. Într-o astfel de situație… „suni un prieten”.

 Nu, nu se putea.Simțea că somnul așteptat este aproape, dar trebuia să-și refuze prietenul într-un mod politicos. Însă refuzul său a adus un val de insistențe. „Unde să mă duc? Tu ești singurul meu prieten. Ajută-mă, te rog!”

  Finalul este previzibil, având în vedere că această scenă posibilă este inspirată de pilda Mântuitorului, relatată de evanghelistul Luca în capitolul 11 al cărții sale. Insistențele dau roade. De altfel, Isus conchide: „Cereți, și vi se va da; căutați, și veți găsi; bateți, și vi se va deschide.” (Luca, 11:9)

 Pilda Mântuitorului este despre stăruința în rugăciune, iar a medita asupra ei este imperios necesar într-o vreme când rugăciunea este neglijată. Cât despre insistență… Omul modern este grăbit, adept al produselor instant. Dacă nu primește răspuns imediat la rugăciune, se grăbește să tragă concluzii pripite. Spre paguba lui.

 Și dacă Dumnezeu vrea să-ți testeze credința? Și răbdarea. Și acceptarea dependenței totale de el. Ți-e greu să admiți că nu ai alte soluții? Treci peste orgoliu și smerește-te, insistând! Isus a spus că dă rezultate. De ce te-ai îndoi?

 

Simion Felix Marțian

Siegen, 24 septembrie, 2024

Sonet întomnat

Se sparge curcubeul în prigorii
Ce-și poartă evadarea peste gruie,
Când toamna calendarul și-l descuie,
Ducându-și sacii către poarta morii.

Se-aprinde viu lumina în gutuie
Și galben țipă ziua prin toți porii,
Miresmele, ca sunetul viorii,
Pe căi de suflet către ceruri suie.

Năvala roadei, ca o clocotire,
Ne umple ochi și palme și hambare
Venind într-o divină afluire.

Și-n toamna caldă ca o sărbătoare,
Pe-altar aprindem foc de mulțumire:
În toate-i, Doamne, marea-Ți îndurare!

Simion Felix Marțian

Cât mă costă închinarea cu ofrande?

Părea să fie un ospăț obișnuit, chiar dacă invitatul de onoare era Isus. Fariseul Simon, zis și „leprosul”, invitase la el acasă, pe lângă Învățător cu ucenicii Lui, și pe alți cunoscuți din Betania. Și poate că evenimentul ar fi fost înghițit de uitare, dacă…

  Dacă nu ar fi apărut „o femeie cu un vas de alabastru cu mir foarte scump” (Matei, 26:7). Ei, și? „Și pe când stătea El la masă, ea a turnat mirul pe capul Lui.” Mai multe amănunte asupra acțiunii găsim în celelalte Evanghelii.

 Dacă suntem uluiți de gestul femeii, ne trezește dușul rece al dezaprobării celor din jur. Iuda, cel care purta punga comună, a și evaluat mirul: 300 dinari! Și pentru că un lucrător obișnuit era plătit cu un dinar pe zi, această sumă se aduna într-un an, dacă nu cheltuiai nimic. Greu de realizat.

  Dezaprobarea era însoțită de cuvintele: „Ce rost are risipa asta?”(v 8) Sau: „Mirul s-ar fi putut vinde și banii să se dea săracilor.”(v 9)  Compasiune sinceră? Nicideum: „Zicea lucrul acesta nu pentru că purta grijă de săraci, ci pentru că era un hoț și, ca unul ce ținea punga, lua el ce se punea în ea.” (Ioan, 12:6)

  Isus aprobă gestul femeii, care-i asigură notorietatea: „oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune și ce a făcut femeia aceasta.”(v 13). Atitudinea lui Isus ne îndeamnă, oare, la a-i neglija pe săraci? O, nu! Dar El a spus: „Pe săraci îi veți avea totdeauna cu voi.”(v 11) Și toată învățătura Lui este despre dragostea manifestată, deci despre mâna întinsă spre a ajuta. Însă nu trebuie neglijată închinarea cu ofrande. Sunt lucrări separate. Este un lucru pe care nu-l înțeleg cei ce strigă .„Vrem spitale, NU Biserici!” Corect ar fi: „Vrem Biserici ȘI spitale!” Pentru că nu se exclud.

  Revenim la jertfa femeii, amintindu-ne cuvintele lui David: „ … nu voi aduce Domnului Dumnezeului meu arderi de tot, care să nu mă coste nimic”. (II Samuel 24 : 24) Pe femeia aceasta a costat-o, și nu puțin, dar a făcut-o cu dragoste. Chiar dacă nu știa nimic despre mesianitatea lui Isus.

  Poziția noastră este privilegiată față de a femeii. Noi știm cine e Isus, știm ce a făcut pentru noi și mai știm că S-a dus să ne pregătească un loc în Cer. Și cu toate astea, ni se pare atât de greu să aducem jertfe care ne costă. Uneori e nevoie de banii noștri, alteori de renunțări. La confort, la tabieturi…

 Mântuitorul nostru merită. Mai mult? Nu, ci totul!

 

Simion Felix Marțian

După vacanță

Când zilele se-adună-n săptămâni
Cu timpul într-o altă rezonanță
Și ceasul zbenguindu-se-n țâțâni,
Intrăm senini în starea de... vacanță.

Să fie tot o formă de sabat,
Cum dat a fost și omului și gliei?
Sau e huzur, dar... mai sofisticat
Ce ține strict de starea „bateriei”?

Orice ar fi, noi toți le savurăm,
Sorbind cu sete fiecare clipă,
Și cu-amintiri fierbinți ne încărcăm
Cum stă polenul verii pe aripă.

Încerc, scriind, să intru iar în ritm
(Vacanța sechestrându-mi tastatura)
Și bâjbâi după vechiul algoritm,
Dar nu-i ușor să regăsești măsura.

Aș vrea însă acum, cât mai sunt plin
De stări și de imagini din vacanță,
Să-i mulțumesc Părintelui Divin
Pentru-acest dar țesut din circumstanțe.

Și să-L mai rog, cum fac de-atâtea ori,
Ca în nemărginita-I bunătate,
Cu mâna care-mparte mari comori
Să dea la toți... vacanțe minunate!

Simion Felix Marțian
Siegen, 15 septembrie, 2024

                  Locul meu

„Eu mă duc să vă pregătesc un loc (…) ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.” (Ioan, 14:2-3)

Tu m-ai iubit încă de la-nceput,
De când zideai, rostind imperative,
O lume din nimic, din nevăzut,
Iar pentru mine, cel creat din lut,
Edenul numai din superlative.

Da, pentru mine modelai splendori
Într-o nemăsurată bogăţie
De zumzete, arome şi culori,
Dar cea mai preţioasă-ntre comori
Era neprihănita-Ţi părtăşie.

Mi-ai dat Edenul, locul minunat
Ţesut din dragoste doar pentru mine;
Ah, cum am putut fi aşa ingrat
Păşind, prin răzvrătire, în păcat
Şi despărţindu-mă de Cer, de Tine!

În bezna-n care-apoi m-am adâncit
M-am contopit prin trudă cu ţărâna
Din care eu eram alcătuit,
Udând-o cu sudoarea, istovit,
Şi lacrimile ce umpleau fântâna.

Tu m-ai iubit, însă, neîncetat
Şi mi-ai propus o nouă întâlnire
Aici, pe-un deal spre care-am alergat
Cu toată vina mea împovărat,
Să fiu iertat privind... la răstignire.

Te-ai dus apoi, al Golgotei erou,
Şi poate m-ar fi doborât furtuna
Dacă n-ai fi promis, ca un cadou,
Că mergi să-mi pregăteşti un loc, din nou,
Să fiu cu Tine pentru totdeauna.

Să fiu cu Tine iar, ca la-nceput?
O, Doamne, zbor cu dor aprins în mine
Către splendori cum omul n-a văzut
Şi mintea lui încă n-a conceput.
Mi-e dor, Doamne ,mi-e dor! Mi-e dor de Tine!

Simion Felix Marțian

Sonetul verii

Se-mbrăţişează caldul cu seninul
În vremea dintre două rourări,
Şi năvălind şuvoi, din patru zări,
Îşi varsă verdele cu zel preaplinul.

Doar lanul se-aureşte-n aşteptări
Să-şi împlinească-n coacere destinul,
În pâinea ce va-nmiresma căminul
Când vara va cânta prin treierări.

E cald şi e frumos, şi-atât de bine,
Când straiul verii râde înflorat,
Dar coacerea e rostul verii-n sine.

De-aceea, Doamne, pentru crezul dat
Şi care-i încă mult prea crud în mine,
Dă-mi coacere, Te rog, ne’ntârziat!

Simion Felix Marțian

            Pomul bun


„ Nu este niciun pom bun care să facă rod rău, şi nici un pom rău care să facă rod bun.” (Luca, 7:43)

Îmi cântă roua-n frunze de cu zori
Şi mă răsfaţă soarele amiezii,
Amurgul mă îmbracă în culori
Iar noaptea-mi pune-n ram privighetori
Să cânt cu ele-n marginea livezii.

Am trunchiul viguros, bine fixat
De rădăcini adânci, către izvoare,
Coroana mea este smarald curat
Cu verdele-i de soare sărutat,
Dar rodul, rodul cum e, Grădinare?

Pot să hrănesc drumeţul ostenit
Cu roadele din ramuri, rumenite?
Sunt dulci? Sunt hrănitoare? De dorit?
Şi rostul pentru care-am fost sădit
Mi-l împlinesc cu cele oferite?

Sunt întrebări la care mă-nfior
Şi îmi zbârleşte scoarţa echivocul
Ştiind că numai pomul roditor
Are speranţă pentru viitor,
Pe celălalt îmbrăţişându-l…focul.

De-aceea cu evlevie mă-nchin
Cu trunchiul la pământ, şi-n rugăciune
Eu Te implor, o, Grădinar divin,
Pune în trunchiul meu de sevă plin
Altoi de dragoste şi fapte bune.

Să-mi plec cu dragoste spre trecător
Crengile verzi cu rod râzând în soare,
Nu doar frumos, ci bun şi hrănitor,
Şi în zăduful zilei fără nor
Să îi ofer o oază de răcoare.

Atunci voi şti că nu-s doar un copac,
Decor ivit pe verdele câmpiei,
Ci pomul bun prin tot ceea ce fac,
Sunt pomul Grădinarului pe plac
Sădit pentru Grădina veşniciei.

Vulcan, 30 noiembrie 2011