De fiecare dată-n zi de vot
Mă copleşesc aducerile-aminte,
Când ne luptam cu patimă fierbinte
Să rupem lanţul crudului despot.

Mă văd ca arcul gata încordat,
Lovind cu pumnii-n porţile închise,
Şi năzuind ca, dincolo de vise,
Să spun cândva: Am vrut şi am votat!

Când ziua aşteptată a venit,
Tot încordat eram, pe metereze,
Cu cei care visau ca să voteze,
Sperând că libertatea nu-i doar mit.

De trei decenii- iată!- tot votez
Şi simt că nu hrănesc decât iluzii,
Când vin aleşii semănând confuzii,
Făcând din dezbinare scop şi crez.

Votăm ca să alegem… răul mic,
De parcă n-ar mai fi şi „buni” în ţară,
Dar perspectiva asta e amară
Iar eu, votantul, nu-nţeleg nimic.

Veniţi cu sufletul curat, români,
Să candidaţi cu conştiinţa trează,
Şi-am să votez cum Dumnezeu votează,
Căci El ne vrea pe-acest pământ stăpâni!

Simion Felix Marţian

Bat caii viforului din copite
Şi-n zidul vremii calde găsind breşe,
Se-avântă-n şir, cu coame despletite,
Să pună-argintul iernii pe…cireşe.

Nutrim uimiri şi născocim proteste
De parcă-am fi deposedaţi de bunuri,
Şi-n pumni ducând sinistre manifeste,
Scrâşnind din dinţi ne-aliniem la tunuri.

Hei, oameni buni, planeta am primit-o,
Pentru-a trăi cu ea în simbioză,
Din partea Celui ce a plăsmuit-o,
Dar noi am dus-o-n stare de nevroză!

Azi n-avem vreun reper în calendare,
Ci sunt decoruri doar pe vreun perete;
Am eşaut, să cerem deci iertare
Pământului şi Celui ce ni-l dete.

Greşit-am răscolind şi ierni şi toamne,
Dar tot cârtim, spre cer ducând… depeşe;
Ne iartă azi nechibzuinţa, Doamne,
Şi…dacă vrei Tu, ningă pe cireşe!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 8 mai 2019

 

În amonte de azi, în amonte de ieri,
Undeva în trecut digul urii s-a rupt,
Năvălind peste noi din al vieţii abrupt
Un puhoi de venin şi scrâşnite dureri.

Mă complac inundat, te complaci inundat,
Şi cu foc în priviri împroşcăm vitriol,
Iar sub paşii pierduţi ne aşternem nămol,
Am uitat cât de bun e terenul uscat.

Ne-nţărcaţi, ne hrănesc buletine de ştiri,
Şi, sorbind cu nesaţ, ne trezim amorsaţi,
Explodăm prea uşor, căutând vinovaţi,
Sau vedem circumspecţi peste tot uneltiri.

Într-un astfel de trai nu-i nimic de folos,
Ruginim dureros scârţâind agasant,
Dar avem pentru altfel de viaţă garant,
Pentru pace, senin şi iubire: Cristos!

Să-nvăţăm să iubim dând lăstari către cer,
Să-nflorim oferind printre zâmbete flori
Şi planeta întregă, din zori până-n…zori
Va zâmbi cu-al iubirii divin Mesager.

Simion Felix Marţian
Vulcan, 15 februarie 2019

.

Citeşti în mine, Doamne, ca-ntr-o carte
Căci înainte-Ţi nu-i nimic ascuns,
De ochiul Tău nimic nu-i prea departe
Şi nici măcar vreun ciob de gânduri sparte
Nu poate-avea taine de nepătruns.

Mă răsfoieşti cu interes, Părinte,
Pe care nu vrei să-l disimulezi,
Dar când găseşti greşeli printre cuvinte
Sau intriga din carte-i prea fierbinte,
Te văd cum, lecturând, Te întristezi.

Nu-s, Doamne, tocmai cartea potrivită
Pentru lectura care Ţi-o doreşti,
Dar corectată şi retipărită
Această carte poate fi primită
Pe rafturi în biblioteci cereşti.

Rescrie, Doamne, frazele greşite,
Refă capitole întregi, sau părţi,
Dându-le alte titluri, inedite,
Dar vreau să figurez la „favorite”
Pe lista Ta cu numeroase cărţi.

Citeşti în mine ca-ntr-o carte, Tată,
Şi urmăreşti cu degetul pe rând;
Când vezi greşeli le strângi într-o erată
Să fiu o carte bună, corectată,
Sfinţit de Tine-n faptă şi în gând.

Citeşti ca într-o carte, Doamne-n mine,
O carte ce-n iubire renăscu,
Scrisă cu pana dragostei divine;
Citeşti în mine, Doamne, despre Tine
Căci personajul principal eşti Tu.

Simion Felix Marţian
Vulcan, februarie 2008

N-a fost, iubito, iarna ca oricare,
Căci februarie optzeci şi nouă
S-a-mbujorat de-a dragostei dogoare,
Iar noi uimiţi aveam în gene rouă.

A fost un start pe drumul de mistere,
Intram pieptiş în labirintul vieţii,
Dar nu ne-am poticnit la bariere
Şi nici nu ne-au ţinut pe loc scaieţii.

Am mers uniţi, de mână cu iubirea,
Dar însoţiţi de pronia divină,
Şi cerul ne-a zâmbit când odrăslirea
S-a-nfiripat pe-a dragostei tulpină.

În viaţa noastră a venit Diana
Ca semn că Cerul îşi deschide poarta
Prin care îşi revarsă neprihana,
Zâmbindu-ne apoi, din nou, prin Marta.

Iubindu-ne am răspândit iubire,
Şi florile crescând la noi în glastră
Ne spun aşa, ca dulce răsplătire:
„Am vrea o căsnicie ca a voastră!”

Lui Dumnezeu Îi mulţumim fierbinte
Pentru iubirea vie ce ne leagă,
Dorind ca şi de-acuma înainte
Să o trăim la fel, viaţa întreagă.

Vulcan, 4 februarie 2019

 

Istoria strigă: Sus steagul, române!
Şi-n dangăt ne cântă cu foc în simţire
De-o ţară născută pe plaiuri cu grâne,
Ne cântă de-un Milcov sorbit spre Unire!

Ne cântă şi vântul ce-mprăştie spuza,
Dând focului viaţă, culoare şi forme,
De-o ţară cu pace, de cinste, de Cuza,
De-un drum către lume pavat cu reforme.

Ne cântă lumina venind din ceasloave
De-un neam cunoscând Dumnezeul nădejdii,
Un neam „în picioare” prin faptele-i brave
În ciuda atâtor şi-atâtor primejdii!

E cântecul nostru de ieri pentru mâine,
Dar astăzi îi scriem şi noi conţinutul;
Istoria demnă obligă, române,
Să scriem cu cinste, în ton cu trecutul.

Istoria-şi pune în cântec accentul
Şi-albastru şi galben şi roşu e versul,
Cântându-l, române, croieşte-ţi prezentul,
Cu noi e Acel ce-a creat Universul!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 24 ianuarie 2019

”Și, din pricina înmulțirii fărădelegii, dragostea celor mai mulți se va răci.” (Matei, 24:12)

Se-aude prin ramuri al iernii prolog
Cu vaiere lungi și stridente,
Și ursu-și împinge tăcerea-n bârlog
Trăind izolări… recurente.

E frigul aievea? Miroase a frig?
Călcând prin tăceri pân-la gleznă
Îi dăm obstinați neiubirii câștig.
Lăsând dialogul în beznă.

Grilaje de fier ridicăm între noi,
Scrâșnind în țâțâna neunsă,
Și-având iarnă-n suflet privim înapoi
Spre dragostea tot mai ascunsă.

Ne strângem comori, ne iubim în oglinzi,
Dar n-avem spre alții iubire,
Și mâinile-ntinse de cei suferinzi
Rămân atârnate-n râvnire.

Răcelii de gheață îi suntem captivi
Și lanțul acesta ne ține,
Dar încă se poate să fim afectivi,
Iubirea nu-i toată ruine.

Nu-i dragostea toată atinsă de ger,
Căci ea-i de divină sorginte,
Iar Cel ce-i iubire revarsă din cer
Spre inimi torentu-I fierbinte.

E iarna iubirii, când focuri se sting,
Dar dragostea încă e vie
În fiii luminii, când ceru-l ating
Cu ruga din inimi, solie.

Simion Felix Marţian

Doar un covor de cetină uscată
Lipsit de strălucire, de culori,
Din ramura de brad sacrificată,
Mai aminteşte că „a fost odată”
O atmosferă…ca de sărbători.

Gonit de timp se stinge prin unghere
Ecoul clopoţeilor de-argint,
Şi un colind de ieri, acum tăcere,
Cu-o ultimă zvâcnire de putere
Se-ndreaptă spre-al uitării labirint.

Năştea ieri constelaţii ireale
Pe cer al artificiilor foc,
Azi, curcubeie artificiale
De becuri prinse-n jerbe de petale
Se sting treptat şi bezna vine-n loc.

Cu gust de „de ajuns”şi de sleială
Se stinge-al sărbătorilor ecou;
S-a terminat spectacolul de gală
Şi oamenii-şi reiau viaţa normală:
„Oricum, la anul ne vedem din nou”.

Ce trist! Ce atitudine ingrată!
O omenire greu de înţeles
Este privită azi din cer de-un Tată
Ce, răbdător, întreabă înc-o dată:
Aceasta este tot ce-aţi înţeles?

V-am dat prin Naştere o Sărbătoare
Ce nu are statut de „efemer” ,
Căci bucuria ei clocotitoare
N-are sfârşit, nu are-n timp hotare,
Venind din cer, continuând spre cer.

La Betleem vi s-a născut Mesia,
Pământ şi cer în El a contopi,
Eternul a învins vremelnicia,
Sărbătoriţi-vă, deci, bucuria,
Prin închinarea voastră zi de zi!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 10 ianuarie 2009

 

„Iată, trimit înaintea Ta pe solul Meu, care Îţi va pregăti calea…”(Marcu 1:2b)

Când se-ntorcea istoria spre soare
Şi era mântuirii-abia mijea,
Un glas de tunet, cu înflăcărare,
Vestea o cale ce se deschidea.

Intra în eră Antemergătorul
Ce cobora prin timp, din prorocii,
Să pregătească el, Botezătorul,
O cale pentru Cel din veşnicii.

Vorbea de pocăinţă şi iertare,
Despre mărturisire şi botez,
Iar vorbele, adesea tăietoare,
Intrau adânc în inimi, până-n miez.

N-a cunoscut până atunci Iordanul
Aşa un val vuind spre valul său,
Căci gloatele veneau cu tot elanul
Voind să-ntoarcă spatele la rău.

Le-a mai vorbit Ioan de Cel ce vine,
El pregătindu-I calea spre norod,
Dar zborul său înaripat spre bine
S-a frânt de răutatea lui Irod.

S-a stins Ioan, profet cu glas de clopot,
Dar nu-nainte de-a fi auzit
Din faptele reverberând în ropot
Că Cel ce vine… deja a venit.

A fost un glas ce-a răscolit pustia
Şi ca ecou s-a consumat, vibrând;
În bezna vremii a purtat făclia
Şi tot ca ea s-a mistuit, arzând.

Simion Felix Marţian
Vulcan, decembrie 2010

Prin mâluri, prin nisip, prin bolovani
Iordanu’-şi poartă vălurat povara
De amintiri cu lupte, cu duşmani,
Dar dincolo de toate, peste ani,
Ţâşneşte clipa de la Betabara.

Atunci, Ioan chemând înflăcăra,
Căci pentru cer el aprindea scânteia,
Iar cine-l auzea se boteza
Şi-n urma tuturor se-apropia
Isus din Nazaret, din Galileea.

Recunoscând Mielul lui Dumnezeu,
Profetul a rostit cu umilinţă:
“O, nu se poate să Te botez eu
Când ştiu, simţind adânc în duhul meu,
Că eu de-al Tău botez am trebuinţă.”

Punct crucial, arzând în infinit,
Când Cel divin încuraja umanul:
„Să împlinim ce trebuie-mplinit”,
Apoi Isus spre apă a păşit
Şi în botez L-a-mbrăţişat Iordanul.

S-a înteţit minunea când din cer,
De unde veşniciile se-adapă,
A coborât, în chip de porumbel,
Duhul lui Dumnezeu peste Acel
Ce, botezat, ieşea atunci din apă

Şi-un glas divin din cer s-a auzit
Împrăştiind în patru zări tăcerea,
Un glas ce cu tărie a rostit:
„Acesta-i Fiul Meu Cel preaiubit
În care Îmi găsesc toată plăcerea.”
***
Suntem şi noi cu toţii botezaţi,
Şi-n Cel născut la cumpănă de ere
Am fost de Tatăl nostru înfiaţi,
Dar, oare, putem fi încredinţaţi
Că şi-n noi Îşi găseşte El plăcere?

Simion Felix Marţian
Vulcan, 4 ianuarie 2011