Metamorfoza unei cărţi

DSC_4231a

Citeşti în mine, Doamne, ca-ntr-o carte
Căci înainte-Ţi nu-i nimic ascuns,
De ochiul Tău nimic nu-i prea departe
Şi nici măcar vreun ciob de gânduri sparte
Nu poate-avea taine de nepătruns.

Mă răsfoieşti cu interes, Părinte,
Pe care nu vrei să-l disimulezi,
Dar când găseşti greşeli printre cuvinte
Sau intriga din carte-i prea fierbinte,
Te văd cum, lecturând, Te întristezi.

Nu-s, Doamne, tocmai cartea potrivită
Pentru lectura care Ţi-o doreşti,
Dar corectată şi retipărită
Această carte poate fi primită
Pe rafturi în biblioteci cereşti.

Rescrie, Doamne, frazele greşite,
Refă capitole întregi, sau părţi,
Dându-le alte titluri, inedite,
Dar vreau să figurez la „favorite”
Pe lista Ta cu numeroase cărţi.

Citeşti în mine ca-ntr-o carte, Tată,
Şi urmăreşti cu degetul pe rând;
Când vezi greşeli le strângi într-o erată
Să fiu o carte bună, corectată,
Sfinţit de Tine-n faptă şi în gând.

Citeşti ca într-o carte, Doamne-n mine,
O carte ce-n iubire renăscu,
Scrisă cu pana dragostei divine;
Citeşti în mine, Doamne, despre Tine
Căci personajul principal eşti Tu.

Simion Felix Marţian
Vulcan, februarie 2008

Trei decenii de iubire

pizap.com15492742393081

N-a fost, iubito, iarna ca oricare,
Căci februarie optzeci şi nouă
S-a-mbujorat de-a dragostei dogoare,
Iar noi uimiţi aveam în gene rouă.

A fost un start pe drumul de mistere,
Intram pieptiş în labirintul vieţii,
Dar nu ne-am poticnit la bariere
Şi nici nu ne-au ţinut pe loc scaieţii.

Am mers uniţi, de mână cu iubirea,
Dar însoţiţi de pronia divină,
Şi cerul ne-a zâmbit când odrăslirea
S-a-nfiripat pe-a dragostei tulpină.

În viaţa noastră a venit Diana
Ca semn că Cerul îşi deschide poarta
Prin care îşi revarsă neprihana,
Zâmbindu-ne apoi, din nou, prin Marta.

Iubindu-ne am răspândit iubire,
Şi florile crescând la noi în glastră
Ne spun aşa, ca dulce răsplătire:
„Am vrea o căsnicie ca a voastră!”

Lui Dumnezeu Îi mulţumim fierbinte
Pentru iubirea vie ce ne leagă,
Dorind ca şi de-acuma înainte
Să o trăim la fel, viaţa întreagă.

Vulcan, 4 februarie 2019

 

De Mica Unire

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 1-unire-1.jpg

Istoria strigă: Sus steagul, române!
Şi-n dangăt ne cântă cu foc în simţire
De-o ţară născută pe plaiuri cu grâne,
Ne cântă de-un Milcov sorbit spre Unire!

Ne cântă şi vântul ce-mprăştie spuza,
Dând focului viaţă, culoare şi forme,
De-o ţară cu pace, de cinste, de Cuza,
De-un drum către lume pavat cu reforme.

Ne cântă lumina venind din ceasloave
De-un neam cunoscând Dumnezeul nădejdii,
Un neam „în picioare” prin faptele-i brave
În ciuda atâtor şi-atâtor primejdii!

E cântecul nostru de ieri pentru mâine,
Dar astăzi îi scriem şi noi conţinutul;
Istoria demnă obligă, române,
Să scriem cu cinste, în ton cu trecutul.

Istoria-şi pune în cântec accentul
Şi-albastru şi galben şi roşu e versul,
Cântându-l, române, croieşte-ţi prezentul,
Cu noi e Acel ce-a creat Universul!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 24 ianuarie 2019

Iarna iubirii

dsc_0301c

”Și, din pricina înmulțirii fărădelegii, dragostea celor mai mulți se va răci.” (Matei, 24:12)

Se-aude prin ramuri al iernii prolog
Cu vaiere lungi și stridente,
Și ursu-și împinge tăcerea-n bârlog
Trăind izolări… recurente.

E frigul aievea? Miroase a frig?
Călcând prin tăceri pân-la gleznă
Îi dăm obstinați neiubirii câștig.
Lăsând dialogul în beznă.

Grilaje de fier ridicăm între noi,
Scrâșnind în țâțâna neunsă,
Și-având iarnă-n suflet privim înapoi
Spre dragostea tot mai ascunsă.

Ne strângem comori, ne iubim în oglinzi,
Dar n-avem spre alții iubire,
Și mâinile-ntinse de cei suferinzi
Rămân atârnate-n râvnire.

Răcelii de gheață îi suntem captivi
Și lanțul acesta ne ține,
Dar încă se poate să fim afectivi,
Iubirea nu-i toată ruine.

Nu-i dragostea toată atinsă de ger,
Căci ea-i de divină sorginte,
Iar Cel ce-i iubire revarsă din cer
Spre inimi torentu-I fierbinte.

E iarna iubirii, când focuri se sting,
Dar dragostea încă e vie
În fiii luminii, când ceru-l ating
Cu ruga din inimi, solie.

Simion Felix Marţian

După Sărbători

DSCF2750a

Doar un covor de cetină uscată
Lipsit de strălucire, de culori,
Din ramura de brad sacrificată,
Mai aminteşte că „a fost odată”
O atmosferă…ca de sărbători.

Gonit de timp se stinge prin unghere
Ecoul clopoţeilor de-argint,
Şi un colind de ieri, acum tăcere,
Cu-o ultimă zvâcnire de putere
Se-ndreaptă spre-al uitării labirint.

Năştea ieri constelaţii ireale
Pe cer al artificiilor foc,
Azi, curcubeie artificiale
De becuri prinse-n jerbe de petale
Se sting treptat şi bezna vine-n loc.

Cu gust de „de ajuns”şi de sleială
Se stinge-al sărbătorilor ecou;
S-a terminat spectacolul de gală
Şi oamenii-şi reiau viaţa normală:
„Oricum, la anul ne vedem din nou”.

Ce trist! Ce atitudine ingrată!
O omenire greu de înţeles
Este privită azi din cer de-un Tată
Ce, răbdător, întreabă înc-o dată:
Aceasta este tot ce-aţi înţeles?

V-am dat prin Naştere o Sărbătoare
Ce nu are statut de „efemer” ,
Căci bucuria ei clocotitoare
N-are sfârşit, nu are-n timp hotare,
Venind din cer, continuând spre cer.

La Betleem vi s-a născut Mesia,
Pământ şi cer în El a contopi,
Eternul a învins vremelnicia,
Sărbătoriţi-vă, deci, bucuria,
Prin închinarea voastră zi de zi!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 10 ianuarie 2009

 

Ioan Botezătorul

ib

„Iată, trimit înaintea Ta pe solul Meu, care Îţi va pregăti calea…”(Marcu 1:2b)

Când se-ntorcea istoria spre soare
Şi era mântuirii-abia mijea,
Un glas de tunet, cu înflăcărare,
Vestea o cale ce se deschidea.

Intra în eră Antemergătorul
Ce cobora prin timp, din prorocii,
Să pregătească el, Botezătorul,
O cale pentru Cel din veşnicii.

Vorbea de pocăinţă şi iertare,
Despre mărturisire şi botez,
Iar vorbele, adesea tăietoare,
Intrau adânc în inimi, până-n miez.

N-a cunoscut până atunci Iordanul
Aşa un val vuind spre valul său,
Căci gloatele veneau cu tot elanul
Voind să-ntoarcă spatele la rău.

Le-a mai vorbit Ioan de Cel ce vine,
El pregătindu-I calea spre norod,
Dar zborul său înaripat spre bine
S-a frânt de răutatea lui Irod.

S-a stins Ioan, profet cu glas de clopot,
Dar nu-nainte de-a fi auzit
Din faptele reverberând în ropot
Că Cel ce vine… deja a venit.

A fost un glas ce-a răscolit pustia
Şi ca ecou s-a consumat, vibrând;
În bezna vremii a purtat făclia
Şi tot ca ea s-a mistuit, arzând.

Simion Felix Marţian
Vulcan, decembrie 2010

Botezul Domnului

Prut( )

Prin mâluri, prin nisip, prin bolovani
Iordanu’-şi poartă vălurat povara
De amintiri cu lupte, cu duşmani,
Dar dincolo de toate, peste ani,
Ţâşneşte clipa de la Betabara.

Atunci, Ioan chemând înflăcăra,
Căci pentru cer el aprindea scânteia,
Iar cine-l auzea se boteza
Şi-n urma tuturor se-apropia
Isus din Nazaret, din Galileea.

Recunoscând Mielul lui Dumnezeu,
Profetul a rostit cu umilinţă:
“O, nu se poate să Te botez eu
Când ştiu, simţind adânc în duhul meu,
Că eu de-al Tău botez am trebuinţă.”

Punct crucial, arzând în infinit,
Când Cel divin încuraja umanul:
„Să împlinim ce trebuie-mplinit”,
Apoi Isus spre apă a păşit
Şi în botez L-a-mbrăţişat Iordanul.

S-a înteţit minunea când din cer,
De unde veşniciile se-adapă,
A coborât, în chip de porumbel,
Duhul lui Dumnezeu peste Acel
Ce, botezat, ieşea atunci din apă

Şi-un glas divin din cer s-a auzit
Împrăştiind în patru zări tăcerea,
Un glas ce cu tărie a rostit:
„Acesta-i Fiul Meu Cel preaiubit
În care Îmi găsesc toată plăcerea.”
***
Suntem şi noi cu toţii botezaţi,
Şi-n Cel născut la cumpănă de ere
Am fost de Tatăl nostru înfiaţi,
Dar, oare, putem fi încredinţaţi
Că şi-n noi Îşi găseşte El plăcere?

Simion Felix Marţian
Vulcan, 4 ianuarie 2011

De ziua mea (1 ianuarie)

1

Se-agită calendare pe pereţi
Când anii schimbă-n miez de noapte garda,
Afară gerul îşi ascute barda
Şi iarna ţipă galben în sticleţi.

Mai stăruie miros de cozonac
Şi cetina mai dăinuie prin case,
Dar parcă şi-a-nceput de drum miroase,
A visuri noi luate în rucsac.

Sunt iar la start, c-un an mai…împlinit,
Dar mai întinerit prin idealuri,
Şi-s gata-iată!-să m-arunc în valuri
Mânat de un elan nebănuit.

Pornesc entuziast pe drumul meu,
Dozându-mi optimismul pentru cursă,
Dar tot curajul meu are o sursă:
Pe drumul vieţii merg cu Dumnezeu!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 1 ianuarie 2019

 

Când Te-ai născut Tu…

Iesle

Părea că timpu-n cursu-i linear
S-a îndoit, vrând parcă să se rupă,
Când Te-ai născut Tu, bornă de hotar,
Ca să împarţi, în funcţie de Har,
Istoria în „înainte de…”şi „după…”

Era-mplinirea vremii, timp marcat
Să-nceapă planul sfânt de mântuire;
Când Te-ai născut Tu, când Te-ai întrupat,
Zăgazul cerului s-a-ndepărtat
Şi-a inundat pământul cu iubire.

Când Te-ai născut Tu, oştile cereşti
Cântau în cor, unindu-se-ntre ele,
Păstorii erau slujitori domneşti,
Iar staulele case-mpărăteşti
Şi-n Betleem erau mai multe stele.

Totul s-a petrecut cum era scris
Şi totul s-a-mplinit în Pruncul Rege
Venit să spună urii: interzis!
Când Te-ai născut Tu s-a-mplinit un vis,
Căci Tu ai transformat iubirea-n lege.

Te-ai coborât Tu, Fiu de Dumnezeu,
Ca drumul Tău prin lume să Te poarte
Şi pe la uşa sufletului meu;
Când Te-ai născut Tu, m-am născut şi eu,
Căci fără Tine-aş fi trăit… în moarte!

Vulcan, 3 decembrie 2007

Darul divin

DSC_2238a

Decembrie ninge vârtos
Din norii ce scutură perne,
Iar puful în tihnă se-aşterne
În plapuma grea de pe jos.

Superbul decor hibernal
Dublat e de alte decoruri,
Şi oamenii-şi intră în roluri
Pe scena cu-aspect triumfal.

E jocul de-a „omul cel bun”
Ce-şi caută-n el dăruirea,
Şi-n asta găsind împlinirea
Dă daruri în prag de Crăciun.

E bine să dăm, să primim,
Dar nu doar când bradul se-aprinde
Şi nu doar în zvon de colinde,
Ci zilnic să dăm, să iubim.

Aşa ne învaţă Acel
Ce poartă cu Sine dreptarul,
Acel ce El Însuşi e darul
Primit de la Tatăl din cer.

Căci scris e „un Fiu ni S-a dat”
Şi-n El ni s-a dat mântuire
Şi cerul întreg moştenire,
Ce dar, ce cadou minunat!

Decembrie ninge din nou
Cu daruri şi fulgi de zăpadă,
Dar câţi oameni au ochi să vadă
La iesle… Divinul cadou.

Simion Felix Marţian