Conjugări

Navigăm furtunos, într-un slalom nebun,
Evitând greutăți angajați în viraj
Și, gonind absorbiți de-al averii miraj,
Conjugăm mult prea fals: „eu sunt bun”, „tu ești bun”.

Am uitat să zâmbim, sau o facem cu fard,
Și-un salut îl vedem ca pe-un moft demodat,
Suntem mici roboței ticăin sacadat
După noul program: „eu am card”, „tu ai card”.

Nu ne leagă nimic? Ba ne leagă-un destin
Și pe-acela putem să îl facem frumos,
Căci suntem mântuiți, suntem frați în Cristos
Și putem spune-n cor: „sunt creștin”, „ești creștin”.

Renunțând la miraj și la țeluri lumești,
Vom vedea că în jur este soare, sunt flori,
Că în semeni sunt mari, minunate comori,
Și cu ei să rostim: „eu iubesc”, „tu iubești”.

Zbucium, stop! Alt traseu vreau de-acum să-mi ofer,
Jalonat cu izbânzi și pavat cu cântări,
Drumul dragostei Lui, care duce spre zări
Și pe care să spun: „merg în cer”, „mergi în cer”.

Simion Felix Marțian

Rugă pentru națiune



În ţara mea cu plete lungi de grâne
Şi ochi de iezer sărutat de cer,
Izvoare se-mpletesc în drum să-ngâne
Poveşti născute-n focuri pe la stâne
Şi plânse în caval de vreun oier.

Pe-acest meleag al devenirii noastre
Ce râde-n soare înflorind prin ii,
Din dacice ruine şi din castre
Ies roşii flăcări, galbene şi-albastre,
Ţesând blazonul Marii Românii.

Şi pe acest pământ iubit de soare
Trăieşte din vecie neamul meu,
Şi ard înflăcărat de-a lui ardoare
Iar când e trist, durerea lui mă doare
Şi pentru el mă rog lui Dumnezeu:

Tu, Doamne,- ai făurit această ţară
Gătind- o cu splendori, cu bogăţii,
Dar când trudita pâine e amară
Şi fiii i se- nclină sub povară,
Dă izbăvirea Ta din veşnicii!

Simion Felix Marţian


Gândul veșniciei

Mă strânge timpul, mi-a rămas prea mic
Căci crește-n mine gândul veșniciei,
Și din clepsidre sparte mă ridic,
Brodând netimp cu firul bucuriei.

Noroiul vremii-mi urcă spre genunchi
Făcându-mi mersul luptă încordată,
Dar îl sfidez, strigându-i din rărunchi:
N-o să-mi ajungi la aripi niciodată!

Pot, ca și Pavel, totul în Cristos,
Și tot prin El mi-e veșnic viitorul,
Și nici măcar vreun gând insidios
Nu-mi va curma spre veșnicie zborul.

Eu fac din ornic doar un ornament
Și numai un decor mi-e calendarul,
Căci am intrat într-un etern prezent
De când în viață mi-a rodit Calvarul.

Mi-e timpul strâmt, dar știu că nu-i al meu
Și-l voi lăsa curând la garderobă,
Ca toți cei ce-L iubesc pe Dumnezeu,
Luând ca strai a veșniciei robă.

Simion Felix Marțian

Simfonie de toamnă

Cu roua-n pleoape, zorii aprind lumina-n struguri,
Sub cerul scris cu aripi pe fila-i de sineală,
Și-n pomii-n care-amurgul va tresări cu ruguri
Amiaza pune frunze de-aramă ca beteală.

În cântul viu al toamnei, părând mai mult o șoaptă,
Se împletesc miresme cu vântul ce adie,
Căci copt e anotimpul, cum partitura-i coaptă,
Născând printre decoruri o amplă simfonie.

Se-aude țârâitul de ploaie în orchestră
Și țipătul de brumă mușcată de copite,
Căci sub bagheta toamnei, în arta ei maestră,
Se-armonizează totul, din note împlinite.

Cu toamna la pupitru, orchestra ne inundă
Cu tonuri măiestrite și-auzul și privirea,
Și-ntr-un halou văzând-o, vivace și fecundă,
Ne este clar că tema lucrării e... rodirea!

Cu-aplauze de inimi îmbrățișăm preaplinul
Din tolba revărsată a minunatei toamne,
Și ne-nchinăm, căci toate au ca izvor divinul:
Această simfonie e opera Ta, Doamne!

Simion Felix Marțian

Ce ar fi dacă…?

În pâcla rece, sură și opacă
Ce-acoperă pământul ca un țol,
Se-aprinde întrebarea „ce-ar fi dacă?”,
Umplând cu sensuri noi al vieții bol.

Și sar scântei ca de pe nicovală
Din așchiile fiecărui gând,
Creând o lume nouă, ideală,
Țesută-n adieri și susur blând.

Ce-ar fi... să stăm la catafalcul urii
Ținând, fără regrete, un prohod?
Apoi, să urmărim pe calea zgurii
Trufia dusă către eșafod.

Și ce-ar mai fi ca după toate-acestea
Să dea lăstari de dragoste-n grădini?
Și-o pace sfântă, să se ducă vestea,
Să prindă-n noi și-n lume rădăcini.

Ar fi că... prinși de pace și iubire,
Cu un senin palpabil și peren,
Ne-ar duce un torent de fericire
Tocmai la începuturi, în Eden.

Dar, renunțând la semne de-ntrebare
Și-al ipotezelor perfid clișeu,
Să ne-ancorăm de... viața viitoare,
De locul pregătit de Dumnezeu!

Simion Felix Marțian
Siegen, 2 noiembrie, 2024

Dor de izvor

Ardea cu sete și cu jar pustia
Sub degete de soare dușmănos,
Și arșița mușca până la os
Topind în oameni ca un foc tăria.

Dar, Doamne, Tu răspunzi la rugăciuni,
Când ele-Ți trec în veșnicie pragul,
Și-ai pus acolo stânca și toiagul
Să dea izvor din... sursa de minuni.

Privesc acum la seceta din jur
Sub flăcările de apostazie,
La setea care arde ca-n pustie
Când oazele-s lipsite de contur.

Noi nu suntem toiege și nici stânci
Însă putem, prin Tine, fi izvoare
Ce poartă viață și înviorare
Și-adapă-n cale rădăcini adânci.

Vreau, Doamne, să simt setea celorlalți
Și-n piept cum zvârcolirea lor mă doare,
Ca să țâșnesc, ducând înviorare,
În șesul vieții și în munți înalți.

Și dacă voi salva măcar un spic
În curgerea-mi prin vers și prin rostire,
Voi ști că Ție Ți-am adus cinstire
Și nu vreau de la asta să abdic.

Simion Felix Marțian
Siegen, 27 octombrie, 2024

Lasă-mi ochii, Doamne…

Lasă-mi ochii, Doamne, să se-adape-n Tine
Ca, sorbind cu sete din lumina Ta,
Să găsească-n semeni doar lăstari de... bine,
Picurând iubire peste „a vedea”.

Când în ceața vremii se zbârlește veacul
Și, urmând modelul, aruncăm săgeți,
Vreau ca ochii-mi, Doamne, să ofere leacul
Celor ce cultivă bezne și tristeți.

Se închid ferestre, se deschid cotloane
Care poartă-n ele negre uneltiri,
Dar eu vreau ca pacea de la Tine, Doamne,
S-o împart din suflet, pusă în priviri.

Tu mi-ai uns cu tină ochii spre vedere
Și de-atunci privirea spune „mulțumesc”,
Dar aș vrea să poarte caldă mângâiere,
Ca o împletire de... privesc-iubesc.

Lasă-mi ochii, Doamne, să privească-n Tine,
Când iubind Te dărui pe-ale vieții căi,
Și primind o rază din lumini divine,
Să mă uit la oameni doar prin ochii Tăi.

Simion Felix Marțian
Siegen, 20 octombrie, 2024

Triumful Vieţii

„Căci la Tine este izvorul vieţii; prin lumina Ta vedem lumina.” (Ps.36:9)

Eu nu văzusem nicio dimineaţă,
Din cele câteva de la-nceput,
Când proaspătului chip făcut din lut
Tu îi suflai în nări un duh de viaţă.

Am tresărit în mâinile-Ţi divine
Şi cu ce-aveam de Tine-n mine pus
M-am luminat şi-am înţeles supus
Că viaţa izvorăște de la Tine.

Cu ceea ce-am primit, căci viaţa dar e,
Am curs prin mii de dimineţi şi seri,
Până la ceasul Sfintei Învieri
Când Viaţa a ieşit biruitoare.

Acolo viaţa s-a-ntâlnit cu Viaţa
Şi s-au unit în chip armonios,
Iar eu am înţeles că în Cristos
Eternităţii pot să-i scriu prefaţa.

Din ceruri, Doamne, viaţa mi-a fost dată
Când îi dădeai ţărânii chip ceresc,
Şi dacă lângă Fiul Tău trăiesc,
Cu El m-ascund în Tine, Sfinte Tată.

Simion Felix Marțian

Poezia dă titlul volumului de versuri apărut în anul 2013 la Editura „Metanoia”, Oradea

Căutări

Mă caut în țipăt de toamnă-n extaz
Și-n glasul de-argint care cheamă din flaut,
În zbor avântat spre lumină mă caut,
Cu aripi bătute de soare-n topaz.

Mă uit după urme, dar duc în trecut
Și nu o să dau niciodată de mine,
De-acolo-am plecat înspre starea de... bine,
Cu strai din iubire și pace țesut.

Mă simt dedublat când mă caut confuz,
Căci am încă umbrele vechi pe retină,
Dar eu am un loc undeva în lumină,
Iar vechiul statut neguros mi-l refuz.

Mă caut? Sau... caut privind împrejur,
Să știu unde sunt, ca o nouă făptură,
Privind acest loc fără storuri de ură
În care abstractul primește contur.

La toate aceste-ntrebări îmi răspund
Adânci sentimente ce stăruie-n mine,
Căci locul iubirii e, Doamne, în Tine,
Și astăzi, iubind, eu în Tine m-ascund!

Simion Felix Marțian

Ce toamnă, Doamne!

Ce toamnă, Doamne, ne-ai trimis din nou,
Dă aurul în clocot peste poame
În arborii ce-și pun aramă-n coame
Făcând din frunze un imens halou.

Porumbul râde galben în știuleți
Și-n vie dă rubinul să plesnească,
E-o scoarță câmpul, una țărănească
Țesută din panere și găleți.

Ne-nvăluie recolta și dă peste,
Dar, Doamne, îi adaugi noi splendori,
Când scrii pe cer, cu aripi de cocori,
A toamnei inefabilă poveste.

Belșug și frumusețe în tandem
Ne intră pe a inimii fereastră,
Acolo unde mulțumirea noastră
În clocot Ți se-nchină, ca poem.

Căci dincolo de faldurile ceții
E, Doamne, toamna ce ne-ai dat-o Tu
Și, alungând orice intrus de „nu”,
Conchidem: e frumoasă toamna... vieții!

Simion Felix Marțian
Siegen, 22 septembrie, 2024