Navigăm furtunos, într-un slalom nebun, Evitând greutăți angajați în viraj Și, gonind absorbiți de-al averii miraj, Conjugăm mult prea fals: „eu sunt bun”, „tu ești bun”.
Am uitat să zâmbim, sau o facem cu fard, Și-un salut îl vedem ca pe-un moft demodat, Suntem mici roboței ticăin sacadat După noul program: „eu am card”, „tu ai card”.
Nu ne leagă nimic? Ba ne leagă-un destin Și pe-acela putem să îl facem frumos, Căci suntem mântuiți, suntem frați în Cristos Și putem spune-n cor: „sunt creștin”, „ești creștin”.
Renunțând la miraj și la țeluri lumești, Vom vedea că în jur este soare, sunt flori, Că în semeni sunt mari, minunate comori, Și cu ei să rostim: „eu iubesc”, „tu iubești”.
Zbucium, stop! Alt traseu vreau de-acum să-mi ofer, Jalonat cu izbânzi și pavat cu cântări, Drumul dragostei Lui, care duce spre zări Și pe care să spun: „merg în cer”, „mergi în cer”.
În ţara mea cu plete lungi de grâne Şi ochi de iezer sărutat de cer, Izvoare se-mpletesc în drum să-ngâne Poveşti născute-n focuri pe la stâne Şi plânse în caval de vreun oier.
Pe-acest meleag al devenirii noastre Ce râde-n soare înflorind prin ii, Din dacice ruine şi din castre Ies roşii flăcări, galbene şi-albastre, Ţesând blazonul Marii Românii.
Şi pe acest pământ iubit de soare Trăieşte din vecie neamul meu, Şi ard înflăcărat de-a lui ardoare Iar când e trist, durerea lui mă doare Şi pentru el mă rog lui Dumnezeu:
Tu, Doamne,- ai făurit această ţară Gătind- o cu splendori, cu bogăţii, Dar când trudita pâine e amară Şi fiii i se- nclină sub povară, Dă izbăvirea Ta din veşnicii!
Cu roua-n pleoape, zorii aprind lumina-n struguri, Sub cerul scris cu aripi pe fila-i de sineală, Și-n pomii-n care-amurgul va tresări cu ruguri Amiaza pune frunze de-aramă ca beteală.
În cântul viu al toamnei, părând mai mult o șoaptă, Se împletesc miresme cu vântul ce adie, Căci copt e anotimpul, cum partitura-i coaptă, Născând printre decoruri o amplă simfonie.
Se-aude țârâitul de ploaie în orchestră Și țipătul de brumă mușcată de copite, Căci sub bagheta toamnei, în arta ei maestră, Se-armonizează totul, din note împlinite.
Cu toamna la pupitru, orchestra ne inundă Cu tonuri măiestrite și-auzul și privirea, Și-ntr-un halou văzând-o, vivace și fecundă, Ne este clar că tema lucrării e... rodirea!
Cu-aplauze de inimi îmbrățișăm preaplinul Din tolba revărsată a minunatei toamne, Și ne-nchinăm, căci toate au ca izvor divinul: Această simfonie e opera Ta, Doamne!
Lasă-mi ochii, Doamne, să se-adape-n Tine Ca, sorbind cu sete din lumina Ta, Să găsească-n semeni doar lăstari de... bine, Picurând iubire peste „a vedea”.
Când în ceața vremii se zbârlește veacul Și, urmând modelul, aruncăm săgeți, Vreau ca ochii-mi, Doamne, să ofere leacul Celor ce cultivă bezne și tristeți.
Se închid ferestre, se deschid cotloane Care poartă-n ele negre uneltiri, Dar eu vreau ca pacea de la Tine, Doamne, S-o împart din suflet, pusă în priviri.
Tu mi-ai uns cu tină ochii spre vedere Și de-atunci privirea spune „mulțumesc”, Dar aș vrea să poarte caldă mângâiere, Ca o împletire de... privesc-iubesc.
Lasă-mi ochii, Doamne, să privească-n Tine, Când iubind Te dărui pe-ale vieții căi, Și primind o rază din lumini divine, Să mă uit la oameni doar prin ochii Tăi.
Mă caut în țipăt de toamnă-n extaz Și-n glasul de-argint care cheamă din flaut, În zbor avântat spre lumină mă caut, Cu aripi bătute de soare-n topaz.
Mă uit după urme, dar duc în trecut Și nu o să dau niciodată de mine, De-acolo-am plecat înspre starea de... bine, Cu strai din iubire și pace țesut.
Mă simt dedublat când mă caut confuz, Căci am încă umbrele vechi pe retină, Dar eu am un loc undeva în lumină, Iar vechiul statut neguros mi-l refuz.
Mă caut? Sau... caut privind împrejur, Să știu unde sunt, ca o nouă făptură, Privind acest loc fără storuri de ură În care abstractul primește contur.
La toate aceste-ntrebări îmi răspund Adânci sentimente ce stăruie-n mine, Căci locul iubirii e, Doamne, în Tine, Și astăzi, iubind, eu în Tine m-ascund!
La moara lui Felix 